(fără titlu)
am să prind eu în ramă edificiile voastre
stâlpii venerați fiindcă au rămas în picioare
turnurile cu steaguri și zeci de scări varicoase
sărbătoarea citadină de parcă încă ne mai pasă
de obiectele decorative naturale
mama lor de artiști vizuali asudați în porturi
care depindeau de negustori să își hrănească
nevestele & copiii
în ziua de astăzi orice problemă se rezolvă
cu puțin latex
decupează copacul din fotografie
umbrește prea tare balayage-ul
n-am cunoscut încă o lume dezgolită
de firele lui whitman. pornește motorul!
deodorantul meu pe bază de plante
nu rezistă în absența AC-ului.
am să-mi prind eu în cozi ruralismul închipuit
al bucureștenilor căutând în zadar cafenele deschise
după miezul nopții. și-mi voi scutura părul în matcha
în paie de hârtie & imprimeuri cu henna
peste chipul biodegradabil
al rușinii de specie.
și-uite așa, fetiță, am să mor.
Psihoza pepenelui roșu
își pierd măruntaiele în propriul suc
adunați în consiliu demnitari la care privim
înmărmuriți un rit de trecere prin strâmtoare
cu toate lumânările stinse zâmbesc macabru
medalioanele ne îndreaptă spre Insula Mako
înotăm printre organele putrede ingerăm
substanța străină care ne face sociali & mecanici
dă-le oamenilor un loc ascuns un Labubu surpriză
și râul continuă să ne curgă în plămâni.
(fără titlu)
musca bâzâie ca vocea traumei
când îmi spune că suntem în război
& războiul real glisează pe lângă mine
neverosimil ca un flux de poze
generate de AI.
se așază în vârful nasului meu
vrea să o ingerez ca să dispară
în schimb îmi întorc lent capul
autorizez deversarea rahatului
în lobul frontal.
orice se întâmplă
să nu mi se întâmple mie
bâzâitul primește formă civilizată
devine chipul meu
devine vocea mea narativă
pumnalul pe care îl ridic asupra ta
pentru stârnirea acestui carnagiu
& mi-l înfig în stomac
fiindcă din cauza mea
a rămas fereastra deschisă.
orice se întâmplă
nu sunt eu
schimbată la chip ca Patricia
defilez prin baze militare
cu unghiile pictate în mov
și sânge închegat pe rochie
mici aripi frânte
la guerre
la guerre.
Acuarele
după Anne Sexton
nu sunt acuarelă, sunt vopsea cu foiță de aur
împacă-te cu Cronos înainte să
cari bagajele karmei în subteran.
ne traversează frecvențe supersonice
prin membrele crucificate
și-apoi cine treabă are
în jocul nostru de-a Winston și Julia.
nu sunt acuarelă, sunt pânzele Fridei
versurile tale – mozaic ale fostelor
versurile mele – ode închinate unuia și Aceluiași.
nu-l văzuse nimeni niciodată fetele și-l puneau sub
pernă
în chip de busuiocPoeme de
dreptul meu înnăscut
zaruri aruncate de zei mai mari ca noi.
nu sunt acuarelă, sunt Karassul tău
ești frecvența supersonică
în jocul nostru de-a liberul arbitru.
fără cale de întoarcere
adevărata frescă
în fir de aur.
