Autopotret în oglinda convexă (24)
Conrad Hilberry (1928-2017), autor a numeroase cărți de poezie și a unei cărți de nonficțiune despre ucigașii în serie din Kalamazoo, Michigan, este un poet care se distinge prin abilitatea de a găsi relații și conexiuni între zone tematice aparent ireconciliabile, de unde și stranietatea, aproape suprarealistă, regăsibilă în unele dintre poeziile sale. În 2009, împreună cu fiica sa, Jane Hilberry, a scris o carte de poezie care abordează moartea fiicei/ surorii, un proiect dialogic în care scenele familiale se îmbină cu perspectivarea dublă a evenimentului.
Solstițiu de iarnă
O copilă închide fermoarul de la cizme, își îmbracă
jacheta și pălăria, și pășește afară
în dimineață, întunecată ca miezul nopții.
Sub felinar, își așteaptă
prietena. Așteaptă. Nu vine nimeni.
Se plimbă prin zăpada proaspătă
spre școală. Trec două mașini, câte una
în fiecare direcție, cauciucurile apasă
gheața. Într-o casă licărește lumina
iar știrile se strecoară afară. În timp ce trece
pe lângă un molid înalt, un înveliș îmblănit
de zăpadă alunecă de pe o creangă, un raton
alb care ar putea-o urmări.
Un vânt slab a înclinat
zăpada în jos, dar acum se învolburează
din spatele copacului și trezește
un câine negru aproape la fel de mare ca ea.
Se opresc. Se studiază unul pe altul.
Câinele îi adulmecă brațele, pântecul,
se uită în sus, pășește mai departe. Ea cotește
pe o altă stradă și iată lumină în dreptul unei uși
și doi băieți mergând în direcția ei.
Școala. A ajuns. Ținând
întunericul în jurul ei, își găsește
clasa, banca îndepărtată de fereastra
întunecată. O voce de zi își începe
anunțurile, toate pentru
altcineva. Ca printr-o sticlă,
o privește pe doamna Paloma vorbind cu tavanul,
mișcându-și mâinile. Învățătoarea
nu observă fata și câinele,
noaptea, molidul masiv aplecat
de vânt, știrile împrăștiindu-se
pe zăpadă. Pentru fată, întunericul
e ca mașina tatălui ei – ea stă în spate.
Ei călătoresc dincolo de mâini care țin creioane,
doamna Paloma sub un felinar.
Clasa a studiat asta, felul
în care pământul se învârte, o fâșie de lumină
apare sub ușa dinspre răsărit. Ea
atinge gâtul tatălui ei. Daca el o apucă
pe drumul spre vest, cu aceeași viteză cu care
pământul se răsucește spre est, întunericul va fi al ei.
Binecuvântând animalele
Astăzi la cinci, preotul va binecuvânta
animalele, așa că ne strângem
pe marginea de piatră a fântânii, femei bătrâne
cu canari în cuști, copii cu pisici și papagali
în brațe, un acvariu cu un pește,
câini, desigur, unii pieptănați și împodobiți cu panglici,
alții mari și îndărătnici ca niște măgari. Un băiat
trage o capră cu o funie, altul poartă
un șarpe în jurul gâtului. Dăm din cap sau vorbim,
bine dispuși, pe jumătate serioși în privința acestui ritual
în care niciun păcat nu atârnă în umbră,
un botez al inocenților.
Încetul cu încetul
preotul iese afară,
un veșmânt de culoarea frișcăi cu țesătură
de aur. Ne adunăm, ridicăm
animalele, dar el nu pare să
ne observe. Scoate o cărticică
și citește niște cuvinte pe care nu le putem
descifra. Înmoaie un băț cioplit
într-o sticlă de lut, stropește
puțină apă pe cele mai apropiate blănuri
sau pene, se întoarce, și intră
înapoi. Asta e.
În regulă,
Padre, poate că nu există nicio autoritate
biblică pentru binecuvântarea animalelor.
Poate că împrăștierea apei pe o capră
nu reprezintă în concepția ta o slujbă sfântă.
Poate că intenționezi să îi insufli
puțină demnitate tânărului tău
seminarist care crede că e chemarea lui
să le ia de mâini pe stradă pe văduvele
zbârcite.
În timp ce ne îndepărtăm,
un vânt rapid ajunge la fântână,
ne face pe toți să dispărem în ceață. Când ceața se ridică,
cintezoii și macawii își înfoaie penele verzi
și purpurii, își înclină capetele, și își alătură
fluierăturile păgâne învelișului alunecos
de apă de pe pietrele străvechi.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș