C.K.Williams (1936-2015), câștigător a numeroase premii literare, printre care și un Pulitzer pentru poezie, a fost unul dintre cei mai importanți și mai longevivi poeți ai generației sale, remarcându-se prin versul său lung, aproape prozastic și datorită stilisticii personale și recognoscibile. Urmărind în multe dintre poeme stările de alienare, de dezamăgire sau explorând direct zone ale dezabuzării specifice bătrâneții și înstrăinării, Williams dovedește că Anne Sexton nu l-a numit degeaba „Fellini al cuvântului scris”.
Rușine
O fată care, în 1971, când trăiam de capul meu, dureros de singur, nefericit, deprimat, a menționat pe nepusă masă într-o conversație cu niște prieteni că deși la început îi părusem—
nu-mi amintesc cuvântul, vreun colocvialism demodat însemnând ciudat, inacceptabil, alienat—
hotărâse în cele din urmă că eram în regulă … doisprezece ani mai târziu se întoarce de nicăieri la mine
și îmi dau seama că nu la nevoia mea sexuală nestăpânită, aleatorie se referea,
cea pe care, atunci când ne cunoscuserăm, o îndreptasem în mod firesc spre ea și pe care ea o evitase cu ușurință,
ci la ceea ce ei i se păruse că sunt cu adevărat, eu însumi, după cum priveam și vorbeam și mă purtam, așa cum spunea, enervant, ciudat, totuna, și mă apucă o rușine teribilă.
În metrou
În metrou, trebuie să rog o femeie tânără să-și mute lucrurile de lângă ea, pentru a-mi face loc;
citește, cu piciorul proptit de locul din față, și abia își ridică privirea, în timp ce trage lucrurile spre ea.
Mă așez, îmi scot și eu cartea—Cioran, Ispita de a exista—și o observ cum trage cu ochiul din cartea ei
pentru a observa titlul cărții mele, iar apoi, cum spune Gombrowicz, ea „se afirmă pe sine trupește,” adică
devine prezentă într-un fel în care nu fusese înainte: chiar dacă nu s-a mișcat, și-a permis ei însăși
să apară brusc în prim-plan, să fie mai accesibilă percepției mele senzuale, așa că nu pot să nu-i observ figura puternică și pielea foarte bronzată—(cum femeile tinere pot arăta literalmente de aur la sfârșitul verii.)
Acum se lasă pe spate, și în timp ce trenul se leagănă, iar brațul ei îl atinge ușor pe al meu, ea nu îl trage înapoi;
pare să dea voie suprafețelor noastre să se unească: firele delicate de păr de pe antebrațele amândurora, sensibile, pline de viață,
dureros de pline de viață, aduc vești de la cineva atins, cineva simțit, și deci acceptat, cunoscut.
Înțeleg că pentru nimic în lume nu-mi oferă mai mult decât asta, și ca să fiu sincer nici nu-mi doresc mai mult,
dar e destul încât să fiu străbătut de un val, mai întâi de căldură, apoi de ceva cu totul opus:
o amintire—cu o fată după care tânjisem de la distanță, așezată la o masă vizavi de mine, acum în biblioteca școlii,
crezând că picioarele noastre se ating, că se tot ating, iar apoi, oricât am râvnit să însemne acea atingere,
am fost nevoit să înțeleg că nu pe carnea ei apăsase carnea mea în acel răstimp scânteietor, ci pe piciorul unei mese.
Femeia tânără de azi își îndepărtează acum brațul, se ridică, legănându-se în mersul clătinat al metroului care încetinește,
și trecând prin fața mea îmi atinge ușor genunchiul și face din nou chestia aia, își afirmă prezența corporală încă o dată,
(Gombrowicz, din nou), apoi înaintează rapid spre ușa trenului și coboară, fără să privească nici măcar o clipă înapoi,
(spre ușurarea mea nu privește înapoi), și eu dau frâu liber gândului că deși cu siguranță sunt pentru ea din nou
la fel de insensibil precum acea masă din tinerețea mea, la fel de rigid, la fel de nepăsător, poate că a existat un moment în care nu am fost.
Asta se numește
O mamă tânără pe un scuter, oprește la semafor, micul ei fiu cocoțat pe cadru, între picioarele ei; ea cu o cască strălucitoare, el cu una identică, mai mică, dar de aceeași culoare și la fel de lucioasă. Viziera lui e strâns închisă, a ei e deschisă.
În timp ce mă opresc cu bicicleta în dreptul lor, mama se apleacă pentru a îmbrățișa copilul, șoptindu-i ceva la ureche, iar eu sunt zguduit, cu adevărat zguduit de dorința, de nevoia, ca acele brațe subțiri și puternice să mă cuprindă în sanctuarul lor de afecțiune.
Chiar dacă se numește regresie, chiar dacă implică întoarcerea la o altă stare, iar asta nu m-a părăsit niciodată, acest chin fundamental de a fi prea curând rupt de o fericire deplină care promite și mai multă fericire, nu contează că apărătorile scuterului sunt zimțate, nici că în timp ce accelerează în gol tușește, își drege glasul, mârâie.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș