Aproape seară
E aproape seară când pe un colţ de pat
gândesc la ziua care a ars în urmă.
Ce am făcut, pe cine-am supărat,
de am lăsat sau nu vreo urmă.
Dac-am vorbit urît sau am tastat,
cu voie, fără, sau din neştiinţă,
dac-am avut nădejde şi credinţă,
ori dacă m-am deschis spre celălalt.
Nimic serios, vreo cinci minute
încerc să-mi amintesc ce am uitat,
să construiesc în mintea mea o punte
spre mine însumi şi spre celălalt.
dar cum pot fi acestea menţinute –
e altceva -, un lucru greu, înalt.
Întreb I Chingul
Întreb I Chingul dacă-mi face vad,
dacă în viaţă poate să-mi deschidă
cărarea tainică, solidă
s-ajung la faimă, poate la miliard,
dar deocamdată-i prea puţin pe card,
iar asta-mi face lumea insipidă,
unde mai pui că vrea să mă ucidă
cu bomba omul rău din Ţarigrad.
Încerc să mă retrag. Efemeride
privesc, sînt spuma de pe bere
ce-abia umflată dezumflată piere
şi-şi lasă-n urmă cutele placide.
Arunc moneda iar. Pun întrebare,
răspunsul e acelaşi: limitare.
Lumină golită
În zorii unei camere distante,
lumina din care toți au plecat.
Prin geamuri umple spațiul evacuat,
hrăneşte rămăşițe de praf şi plante.
Terenul, aproape abandonat.
Au mai rămas, hazlii, cîteva poante
prin orăşele, colonii şi sate.
Mă întreb, ca de un trib alungat,
de ce-aş mai fi rămas aici, şi eu?
Nimic, şi nimeni nu-mi răspunde.
Un vînt de vară suflă-n heleşteu
şi lasă-n maluri arcuri, unde.
S-au şters. Cum s-a şters varul pe careu.
O iarbă liniştită îi ascunde.
O stingere
Chiar și sunetul, cel mai depărtat sunet,
cît i-a luat, de tot, pînă s-a topit?
O vreme s-a încolăcit, a ocolit
pierzînd elanul, însă, a încetinit –
și scăzînd, pe frecvențe tot mai joase,
subțiindu-se, începînd să se lase
în spațiile tăcerii, luminoase,
ca jarul în cenușă potolit.
Cum poate ca, stingîndu-se,
să fie fericit?
Și ce urmează după
ceva ce s-a oprit?
MOTAN
În frig curtea interioară
Și motanul.
Cum să nu hrănesc motanul?
Ia motane calorii.
Din cantină
Bucurii.
De plăcere motănașul
Se zburli.
Mi-ar plăcea să cred motane
C-ai să treci și iarna asta.