Autoportret în oglinda convexă (19)
Alice Notley (n. 1945) este unul dintre cei mai importanți scriitori americani în viață, fiind încadrată – deși poezia sa reușește, în cele mai multe puncte, să depășească periodizările și clasificările generaționiste – în a doua generație a Școlii Newyorkeze de poezie, alături de poeți precum Anne Waldman, Ron Padgett sau Ted Berrigan (cu care a și fost căsătorită și a avut doi copii, la rândul lor poeți, Edmund și Anselm). Următorul text face parte din volumul Certain Magical Acts, care va apărea în toamnă la Editura Școala Ardeleană și care va fi lansat în cadrul Festivalului Internațional de Carte Transilvania, în prezența autoarei, care este invitat de onoare al festivalului.
Nu puteam dormi în vis”
Nu puteam dormi în vis. Luna era o floare
enormă, dar ruptă, în spatele frunzelor și a forței
distorsiunii. De unde vine asta? Nu există
nicio lună aici. Distorsiunea e tot ce știu. M-am plimbat
în apropierea oceanului, neputând să dorm. Încercând
să primesc mesaje, deși știu că nu e nimeni
care să le trimită.
Aici sunt cuvintele pe care le căutai. Dar
voiam ceva diferit – Sau asta e? Ori-
ce, orice e diferit.
Am plecat cu o altă văduvă și cu o femeie divorțată. Nu mi-am
luat la revedere. Dar asta e autobiografie pură,
cui îi pasă? Vreau să trăiesc aici, unde nimic nu se leagă.
Ducând o viață obișnuită, muncind sau făcând cumpărături,
așteptând ceea ce până la urmă se va fi deslușit,
conform credinței. Nu cred ceva anume. Aici
sunt speriată, nu e vorba că îmi place asta, ci mai degrabă
că mă aflu aici pentru asta. Deși Aici e absolut totul.
Cineva țipă de la subsol, cine pleacă
mâine; și nu am nicio vârstă.
Nu mă tem de nimic. Sunt doar ceea ce sunt în clipa asta,
înăuntrul unei instabilități absolute, cu momentul nocturn al crizei
pe fundal. Treze, acțiunile băncilor se prăbușesc, dar
nu am investit nimic acolo. Încerc să aud
altceva, nu Moartea, ci ceea ce ea aude.
Ea mă aude, dar eu nu mă pot auzi de fiecare dată
spunându-i, Ține-mă la distanță. Nu știu
încă nimic, și nu am trăit. Acum încep să o fac,
nu? Nu, ești adormită, ești
mereu adormită. Mă întâlnesc cu altcineva
care nu știe nimic, femeia care mi-a spus că am o inimă-
mare. Mă gândesc la ea, dar visez
visul meu. Ea curge înspre mine, apoi se rostogolește în depărtare. Eu
mă apropii de sfintele și bântuitele mele gări,
rețele subterane, aeroporturi, încercând să plec.
Nu știu de unde plec sau încotro mă îndrept.
Nu pare să-mi pese, sunt într-o stare
de călătorie. Suspendată. Asta a fost mereu starea mea.
Asta e inima mea, sau e a ta, cea în care mă mișc.
Moartea nu are chip, îl caută pe al meu ca să îl poarte
cu forma părului ei, doar pentru un minut, înainte
de a trece la altul. Toată lumea o face.
Ei bine, eu am plecat. Nu cu moartea, ci de la
piață. Dispărută nu am fost niciodată acolo.
Nu știu cum să visez, dar visez.
În fața casei de unde am început; apoi sunt încă
nimic și totul. Totul circumscris de
corpul copilului care a crescut, dar e
lipsit de dimenisuni în apropierea copacului întunecat. Intră
încă o dată pe ușă – E prea personal. Iar
eu intru, e doar un portal la urma urmei. Nu știu
ce e înăuntru. Ce urmează să se întâmple.
Nu se întâmplă nimic; lucrurile se contopesc apoi se topesc
din nou, ca și cum tu însăți le-ai fi creat. Păi
nu eu am făcut-o? Eu am creat moartea și timpul. Am
dat o formă poveștii mele ca să fie înțeleasă. Nu,
nu mă voi lăsa apăsată de emoție, acum că m-am
întors. Dacă aud oameni mărșăluind, mobilizați,
nu voi fi unul dintre ei. Sunt liberă în casa asta care
nu există. Iar mulțimea a trecut
strigând după putere. Nu am nicio nevoie.
Nicio țară, niciun continent, nicio speranță. Iau parte la
întunericul în care cândva am trăit. La magie, singura
forță pe care o recunosc. Ce e? o față
plânge, se îndepărtează în grabă. Tot ce-a rămas, răspund,
fundamentele vieții, explicația felului
în care am ajuns în oraș. O, iată mobila,
ceva canapea veche pe care o știam, dar nu mi-o pot aminti,
tranchilizant al gândurilor mele. Îmi apăs obrazul de
ea, mă așez pe linoleum, respir. Înainte îmi aminteam
de podeaua asta, dar acum nu mai. Adică sunt chiar aici.
Am fost îngrijită, iar acum mă îngrijesc singură,
dar sunt și cea de mai devreme; deși îngrijitorii
nu sunt aici, poate că grija este. Nu da drumul
radioului, vechii console, un obiect antic.
Nu sunt așa ceva. Sunt nemuritoare, ca universul.
Tot ce simt este palpitația acestei existențe, sau
non-existențe, dacă ești activist, distribuind
părți acolo unde Moartea e invocată. La ei
vine mai repede, din cauza furiei lor care o găsește?
Soarele răsare, iar lumina intră în vechea mea
casă. Ce soare e ăsta? Steaua deșertului
sau vreo flacără precum în transcendență? Nu
mă voi întreba asta. Nu voi întreba nimic pe nimeni.
Am obosit să fiu copilăroasă. În rolul care ți-a fost atribuit
erai o femeie. Dar eu am fost întotdeauna
un poet, atâta tot, fără sex sau rasă, fără vârstă sau
chip. Poate Eternitatea să-mi ia asta? E doar
un alt cuvânt. Sunt înăuntrul meu, și înăuntrul lucrului.
Ziua de azi este noul fapt. Mai există și altele?
Veșnică, și lipsită de dragoste, lumina asta mă atinge.
Nu voi mai avea nevoie de altceva.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș