Agha Shahid Ali (1949-2001) s-a născut la New Delhi și a crescut în Kashmir, iar ulterior s-a identificat drept poet american și a început să scrie în limba engleză. A ocupat funcții academice la universități precum Princeton și University of Massachusetts, Amherst, publicând, în această perioadă, un studiu critic despre T. S. Eliot și traducându-l pe Faiz Ahmed Faiz din urdu. Poemul de mai jos exprimă, la fel ca mare parte din opera sa, „tripla moștenire” (hindusă, musulmană și occidentală) a influențelor care l-au făcut unul dintre cei mai interesanți poeți de limbă engleză ai secolului trecut.
Zăpadă în Deșert
„Fiecare rază de soare e de șapte minute”,
mi-a spus Serge în New York, într-o noapte de decembrie.
„Deci, atunci când mă uit la cer, privesc în trecut?”
„Da, da”, mi-a spus, „mai ales într-o zi senină”.
Pe 19 ianuarie 1987,
când dis-de-dimineață o duceam
pe soră-mea spre Tucson International,
ușile glisante ale ceții s-au deschis
brusc pe Alvernon și 22nd Street,
iar zăpada, care căzuse toată noaptea, acum
aprinsă de soare, ne-a orbit, pământul s-a albit,
ca de cocaină, plantele deșertului,
culorile sale intens-minerale, s-au stins,
vinul înghețat în venele cactusului.
* * *
Deșertul miroase ca ploaia: aici am citit:
Siropul din care se face vinul sacru
este extras din saguaros în fiecare
vară. Poporul Papago îl pune în borcane,
unde într-un final se înmoaie, apoi se înnegrește
până ajunge de culoarea sângelui, deși are gustul
ciudat de dulce, aproape alb, ca un vin sec.
Când îi spun asta lui Sameetah, mai avem încă
șapte mile de mers. „Și știi că florile
saguaros înfloresc doar în timpul nopții?”
Mergem încet, drumul e de sticlă.
„Gândește-te că aici era cândva o mare.
Gândește-te doar!” Cerul e necruțător
ca un safir, iar trecutul se întâmplă repede;
saguaros s-au deschis, și-au întins
brațele spre raze vechi de milioane de ani,
în fiecare rază un secret al originii
planetei, razele rănind fiecare cactus
în memorie, o memorie umană,
căci sunt umani, spun cei din Papago:
nu doar pentru că au brațe și vene
și secrete. Ci pentru că sunt și ei un trib,
vulnerabil în fața masacrului. „E ca
sfârșitul, poate începutul lumii”,
spune Sameetah, privind fix la brațele lor
încărcate de zăpadă. Și conducem pe lângă
oceanul care s-a evaporat aici, pe malurile lui,
trecutul întâmplându-se atât de repede, încât fiecare
semafor ne rănește în memorie, cerul
observându-ne rapid în timp ce întoarcem
pe Tucson Boulevard și intrăm în
aeroport, și îmi dau seama că pământul
se dezgheață dorind cu atâta dorință și
că noi suntem uitați de acele brațe.
* * *
La aeroport, m-am uitat după avionul ei
până când fereastra a ajuns
din nou o oglindă.
Întorcându-mă spre dealuri, ceața
și-a închis ușile în urma mea pe Alvernon,
și am respirat mările uscate
pe care pământul le pierduse,
malurile lor abandonate. Și mi-am amintit
de un alt moment care se referă doar
la sine însuși:
în New Delhi, într-o noapte,
în timp ce Begum Akhtar cânta, luminile s-au stins.
Poate că s-a întâmplat în timpul Războiului din Bangladesh,
poate că s-au auzit niște sirene,
avertismentele unui raid aerian.
Însă audiența, redusă la tăcere, nu s-a clintit.
Microfonul era mort, dar ea a continuat
să cânte, iar vocea ei
venea de la o mare
depărtare, de parcă deja murise.
Și chiar înainte ca luminile să o inunde
din nou, topind gheața
diamantului ei
în raze, a fost, la fel ca această întunecare
a ceții, un moment în care doar o mare pierdută
putea fi auzită, un moment
să-ți amintești
de fiecare umbră, de tot ceea ce pământul pierdea,
un moment să te gândești la tot ceea ce pământul
și eu pierduserăm, la tot ceea
ce aveam să pierd,
la tot ceea ce pierdeam.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș