Poeme de Agha Shahid Ali

Poeme de Agha Shahid Ali

Agha Shahid Ali (1949-2001) s-a născut la New Delhi și a crescut în Kashmir, iar ulterior s-a identificat drept poet american și a început să scrie în limba engleză. A ocupat funcții academice la universități precum Princeton și University of Massachusetts, Amherst, publicând, în această perioadă, un studiu critic despre T. S. Eliot și traducându-l pe Faiz Ahmed Faiz din urdu. Poemul de mai jos exprimă, la fel ca mare parte din opera sa, „tripla moștenire” (hindusă, musulmană și occidentală) a influențelor care l-au făcut unul dintre cei mai interesanți poeți de limbă engleză ai secolului trecut.

Zăpadă în Deșert

 

„Fiecare rază de soare e de șapte minute”,

mi-a spus Serge în New York, într-o noapte de decembrie.

„Deci, atunci când mă uit la cer, privesc în trecut?”

„Da, da”, mi-a spus, „mai ales într-o zi senină”.

Pe 19 ianuarie 1987,

când dis-de-dimineață o duceam

pe soră-mea spre Tucson International,

ușile glisante ale ceții s-au deschis

brusc pe Alvernon și 22nd Street,

iar zăpada, care căzuse toată noaptea, acum

aprinsă de soare, ne-a orbit, pământul s-a albit,

ca de cocaină, plantele deșertului,

culorile sale intens-minerale, s-au stins,

vinul înghețat în venele cactusului.

*   *   *

Deșertul miroase ca ploaia: aici am citit:

Siropul din care se face vinul sacru

este extras din saguaros în fiecare

vară. Poporul Papago îl pune în borcane,

unde într-un final se înmoaie, apoi se înnegrește

până ajunge de culoarea sângelui, deși are gustul

ciudat de dulce, aproape alb, ca un vin sec.

Când îi spun asta lui Sameetah, mai avem încă

șapte mile de mers. „Și știi că florile

saguaros înfloresc doar în timpul nopții?”

Mergem încet, drumul e de sticlă.

„Gândește-te că aici era cândva o mare.

Gândește-te doar!” Cerul e necruțător

ca un safir, iar trecutul se întâmplă repede;

saguaros s-au deschis, și-au întins

brațele spre raze vechi de milioane de ani,

în fiecare rază un secret al originii

planetei, razele rănind fiecare cactus

în memorie, o memorie umană,

căci sunt umani, spun cei din Papago:

nu doar pentru că au brațe și vene

și secrete. Ci pentru că sunt și ei un trib,

vulnerabil în fața masacrului. „E ca

sfârșitul, poate începutul lumii”,

spune Sameetah, privind fix la brațele lor

încărcate de zăpadă. Și conducem pe lângă

oceanul care s-a evaporat aici, pe malurile lui,

trecutul întâmplându-se atât de repede, încât fiecare

semafor ne rănește în memorie, cerul

observându-ne rapid în timp ce întoarcem

pe Tucson Boulevard și intrăm în

aeroport, și îmi dau seama că pământul

se dezgheață dorind cu atâta dorință și

că noi suntem uitați de acele brațe.

*   *   *

La aeroport, m-am uitat după avionul ei

până când fereastra a ajuns

din nou o oglindă.

Întorcându-mă spre dealuri, ceața

și-a închis ușile în urma mea pe Alvernon,

și am respirat mările uscate

pe care pământul le pierduse,

malurile lor abandonate. Și mi-am amintit

de un alt moment care se referă doar

la sine însuși:

în New Delhi, într-o noapte,

în timp ce Begum Akhtar cânta, luminile s-au stins.

Poate că s-a întâmplat în timpul Războiului din Bangladesh,

poate că s-au auzit niște sirene,

avertismentele unui raid aerian.

Însă audiența, redusă la tăcere, nu s-a clintit.

Microfonul era mort, dar ea a continuat

să cânte, iar vocea ei

venea de la o mare

depărtare, de parcă deja murise.

Și chiar înainte ca luminile să o inunde

din nou, topind gheața

diamantului ei

în raze, a fost, la fel ca această întunecare

a ceții, un moment în care doar o mare pierdută

putea fi auzită, un moment

să-ți amintești

de fiecare umbră, de tot ceea ce pământul pierdea,

un moment să te gândești la tot ceea ce pământul

și eu pierduserăm, la tot ceea

ce aveam să pierd,

la tot ceea ce pierdeam.

Traducere și text introductiv de Alex Văsieș

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.