Crez
Cred că poetul trebuie citit,
dar nu protejat.
Trebuie să i se apere libertatea.
Condiția de a putea scrie.
Ceea ce înseamnă a vorbi
în toate limbile.
Să se informeze mereu,
să gândească singur
și să nu creadă-n vreun canon.
Să audă numai tunul cuvintelor lui,
și să spună, ca din Scripturi,
numai adevărul.
Să fie în formă, să citească în stele.
Cred că poetul trebuie să fie iubit,
așa cum trebuie să iubească.
Poeții sunt locul pe hartă
al unei țări.
Poetul nu poate să nu cânte.
Cred că poezia e ceva ce nu-i știință.
20 august 2020
Din istoria aviației
Un amănunt aflat de la fratele
lui Aurel Vlaicu, în casa lor,
om în vârstă, țăran, pe nume Ioan.
Vorbind despre spiritul inventiv al „maistorașului”
venit de la studii, acasă
în satul Binținți.
Se aflau în șură, într-o duminică,
el dând o mână de ajutor, ca mai mic.
Topind metalul într-un cuptor improvizat,
luând tiparul
unei monede cu Franz Iosif,
lucrând cu apă și foc, fără vreun descântec,
și scoțând pe-o tavă mai mulți bani de aur.
Lucru nemaivăzut, la care i-a strigat
pe toți ai casei, să vadă minunea.
Iar tatăl lor le-a tras la amândoi o mamă de bătaie,
cu biciul.
Să n-o uite niciodată.
Un amănunt din istoria aviației.
Epoci
S-a vrut să fim
ai unei epoci.
Dar n-am fost întrebați
dacă vrem.
Acum când epoca e fum
nimeni nu se întreabă
ce-ar fi făcut un altul
dacă trăia atunci.
Și dacă i-ar fi plăcut
să fie erou.
Și cum ar fi fost
dacă nu i-ar fi plăcut.
Întrebi și tu,
să te afli în treabă.
Omagiu
În 1930,
când mă nasc eu,
trăiesc și scriu:
Tudor Arghezi
TS. Eliot
Paul Valéry
Rabindranath Tagore
Ungaretti
Saint-John Perse
Fernando Pessoa
Maiakovski
Gotfried Benn
Carl Sandburg
García Lorca
József Attila
Ezra Pound
Constantin Kavafis
César Vallejo
Anna Ahmatova
Robert Frost
Octavio Paz
Umberto Saba
Lucian Blaga
Îi citesc tot câte trei,
cum m-aș închina;
și nu a murit niciunul.
Cum sunt organizați porumbeii
Prin toamna blândă
eu stau de vorbă cu porumbeii.
Și-i studiez în timp ce le dau
să mânânce, pe o terasă.
Vor mâncare, ne-ncetat.
De aceea mă scrutează precum corbul lui Poe
de pe bustul zeiței Atena,
pândiți din crengi de-un negru corb.
Își ciugulesc din pene paraziții,
un alt scop în care
sunt dotați cu un plisc de fier,
ușor coroiat.
În picioare au cizmulițe roșii, de Moși-Crăciuni.
Iar dintre ghiare, una în spate,
patru la număr,
câte punctele cardinale –
pe care le adună și le despart
sau le fac cerc
în lungul barelor de la grilaj.
Gâturi în răsuciri,
ca pliscul să ajungă în orice zonă a corpului,
prin care trimit totul în guși.
Și aripi ca paltoane și jersee
și mâini pictate cu motive geometrice,
care în aer sunt însuși zborul.
Ochi mici, ca mărgele, dispuși lateral,
de aceea mișcând capul dintr-o parte în alta
ca să vadă până la os.
Cozile duble, făcând un V, ca niște foarfeci.
Ci atotstăpân capul gânditor.
Care mă studiază și poartă memoria omenirii
și Tablele Legii speciei
și agenda cu adrese de poduri de case și de biserici
și conectarea la centrul de comandă
al organizației lor de breaslă,
de cibernetică,
de cartier,
din vreo zece ogrăzi.
Dar atu-ul cel mai mare: faptul
că s-a spus: „Și duhul în chip de porumb… ”,
la Botezul din Iordan;
porumb ce s-a întors la Arca lui Noe
cu o frunză de măslin în cioc;
duh ce „se purta pe deasupra apelor”.
Sunt organizați, de un spirit – deci ei, de ei,
nu se știe cum.
În Cluj, al regelui Matei și al lui Mihai Viteazul,
căci își dau întâlniri în jur de statui;
în București, Statuia Aviatorilor
și a Viteazului la fel;
în Iași, a lui Cuza Vodă.
Zburători într-un foșnet, în fâlfâiri.
Și mai mult se încred în oameni, oricât în termeni
buni cu tot neamul păsărilor.
De aceea nu trebuie mâncați,
și mai cu seamă nu trebuie stârpiți.
Porumbei pomanagii și transfigurați.
Care mă au în baza lor de date.
Care pot trăda un sentiment, și se împerechează
să învingă timpul.
Sunt organizați în fratrii
și ne suntem dragi.
Când stau cu aripile strânse par heruvimi.
Flori de vară
A înflorit trompeta îngerilor.
Planta exotică agățătoare, înconjurând casa.
Cu florile ca pâlnii, mai multe nume.
O descopăr deasupra capului când mă uit la ea,
cum s-a întins și la mine pe terasă.
Înflorește târziu după ce dă frunza,
în vârful unor tije arcuri.
Eh, frumoase, ciorchini! „Când ați apărut?
Din clipă în clipă, dă peste noi toamna.”
Pipa moșului, la moș.
În Blaj
Pe Câmpia libertății, în fața ei,
pe o bancă.
Privind iarba pe unde-au călcat
cei care strigă
prin amintire
„Noi vrem să ne unim cu țara!”
Dealuri în zare, senin.
După-amiază de august, pe sus păsări,
și-n juru-mi pini, ce măsoară timpul.
Om de amurg, înaintea amurgului.
Dar să fac doi-trei pași
spre Tricolor,
pe gazonul verde mătăsos.
Oamenii, patruzeci de mii,
patruzeci de inimi.
Andrei Mureșanu, prezent și el,
notează prompt: „Măreață-i serbarea”.
„Scutură jugul” veșniciei,
și datează:
„15 mai 1848”,
titlul poeziei precedând „Marșul”.
Întorcându-mă spre mașină,
văd pe-un deal crucea lui Avram Iancu,
aprinsă de soare,
drept în față.
Poate urcăm și până la ea.
27 august 2020
Mulțumirile
Mulțumesc părinților mei.
Mulțumesc lui Dumnezeu care a făcut lumea
și naturii care l-a făcut pe om.
Mulțumesc memoriei
că nimic nu lasă îngropat.
Mulțumesc limbii române care mi-azvârle
o haină,
din carul lui Ilie Proroc.
Mulțumesc basmelor despre munți ce se bat în capete
apărând izvorul cu apă vie.
Muțumesc pământului că își urmează rotațiile
cu pomi și păsări,
cu țări și cetăți și steaguri.
Mulțumesc femeii că e frumoasă.
Mulțumesc
că pot să râd în loc să plâng.
Mulțumesc trupului și sufletului
că îmi sunt sprijin.
Mulțumesc soarelui, lunii și stelelor
că îmi dau știri.
Că de la lampa lor văd și scriu.
Sculpturi
Romulus și Remus
sugând
sub lupoaică.
Iar urmașii lor,
pe Columnă,
salvând de la uitare steagul
dacic
în formă
de cap de lup.
Covoare turcești
În biserica din Mediaș, covoare turcești
de rugăciune.
Atârnate foarte sus.
Care au fost făcute
ca pe culorile lor
să te rogi.
Să te așezi în genunchi, pe unul din ele,
cu fruntea spre un motiv de arc
și să te rogi
până să te simți
urcând în rai la Mahomed.
Apoi să-l aduni sub braț,
ca de-un stat de om,
și să-l pornești la drum până în Ardeal.
Un drum de vreo trei sute de ani.
Și acum „covoare anatoliene”, atârnate.
Cu lungi meandre de garoafe, sau alte flori
sau cu forme geometrice,
în stânga orgii,
în fața altarului cu suferința lui Isus,
și ea un altar.
Ascultând cântece luterane, privind picturi
anterioare Reformei, vechi.
Covoare zburătoare, prin foarte sus.
Pe care, nu să te rogi, ci la care
să te rogi, până simt că urcă
ele însele
în raiul creștin.
Sub „turnul trompeților”, al bisericii din Mediaș,
care vestesc îngeri.
Exorcism
Trandafirul pus în vază,
s-a deschis.
Văd cum floarea trebuia să fie.
Lucrarea nopții și a căldurii,
nu a luminii.
Natura, sculptor încă în lucru.
Parfumul subțire,
perceptibil în toată odaia.
Făcând toate mobilele să plutească.
Îl simt și cărțile din rafturi,
de jur-împrejur.
Omul și floarea.
Cântec
Femeile frumoase care au fost
Și nu mai sunt nicăieri
Și femeile frumoase care nu au fost
Și sunt frumoase și departe