Cristian Fulaș s-a impus în atenția criticii și a cititorilor, acum cîțiva ani, cu romanul său de debut. Cu siguranță ar fi trebuit să fie remarcat și prin calitatea traducerilor pe care le-a semnat (și continuă să le semneze), traduceri excelente din autori deloc facili ca transpunere, dar soarta traducătorilor pare să fie întotdeauna cea a artiștilor lăsați într-un permanent con de umbră. Fâșii de rușine, un roman cu nerv, tensiune și impact, scris aparent simplu, la persoana întîi singular, roman despre dependență, ratare, despre demoni cu care trebuie să învățăm să trăim sau pe care să-i exorcizăm, este romanul care l-a afirmat ca unul dintre cei mai promițători prozatori ai momentului. Cele două titluri care au urmat nu au făcut decît să-i consolideze acest statut. Iar acum, cu publicarea romanului Ioșca, Fulaș trece definitiv de la statutul de promisiune la cel de valoare confirmată.
Fâșii de rușine este greu de rezumat, scriam atunci, pentru că povestea comprimată nu spune de fapt mai nimic despre ce este cu adevărat romanul. Dar reușeam, în acel caz, să schițez totuși o hartă sumară a acțiunii. În cazul lui Ioșca situația este mult mai complicată. Despre ce este vorba în roman? După cîteva ezitări am spune că este, poate, povestea unui om. Ioșca, nume complet Molnar Iozsef, este protagonistul în jurul căruia se construiesc cele patru sute de pagini. Povestea vieții sale e narată nu liniar, ci prin episoade împrăștiate fără o logică aparentă de-a lungul și de-a latul axei temporale. Nu întotdeauna Ioșca ocupă prim-planul, și alte personaje se perindă pe sub lupa naratorului. Este povestea de viață a lui Ioșca spectaculoasă, semnificativă, reprezentativă sau simbolică? Mai degrabă nu. După o copilărie foarte sumar amintită, tînărul ajunge pe frontul rusesc, e luat prizonier, stă mai mulți ani într-un lagăr sovietic, după război și eliberarea din detenție va merge la Brașov (orașul nu e numit direct, de altfel niciun loc nu are nume, doar foarte multe indicii care fac aluzii directe la geografia reală din afara romanului), unde urmează cursuri de specializare ca muncitor. Aici își întîlnește iubirea vieții și tot aici are revelația chemării sale de a se rupe oarecum de toată civilizația pe care nu pare să o rabde cu ușurință. Va reuși să obțină trimiterea pe un șantier (o eternă construcție a unei căi ferate), undeva într-o vale de munte uitată de lume. Iar aici își va petrece mai toată viața – destul de lungă – înconjurat de o mînă de oameni. Personajul este la fel ca povestea sa, nu foarte interesant, nu foarte reprezentativ, nu foarte pasionant. Și totuși, această carte cu un subiect neapetisant și cu un erou neademenitor se citește cu multă pasiune. Iar aici rezidă valoarea de prozator a lui Cristian Fulaș, care dovedește că nu conteză ce istorie pui în pagină, atîta timp cît povestitorul este de primă mînă.
Ioșca este un personaj static. Din primul episod al romanului, unul plasat tîrziu pe linia temporală, autorul îi conturează destul de bine un portret psihologic. Iar acesta va fi aproximativ identic în toate episoadele narate. Eroul nu e tînăr, nu e matur, nu e bătrîn, nu evoluează, nu are crize de conștiință, nu reacționează la elementele cu care intră în contact. Sau, mai exact, reacționează, trăiește, dar nimic nu pare să se fixeze. Fiecare episod îl găsește nealterat. Practic, Ioșca nu este un personaj, ci un profil de personaj care se încarcă de fiecare dată cînd autorul cotește narațiunea. Într-un fel, este ca o antologie de bancuri: în fiecare episod Bulă este invariabil același, traversînd neperturbat orice întîmplare. Acest personaj monolitic, care nu reacționează la lume, ci face ca lumea să se deschită la contactul cu sine nu este o găselniță nouă – la o primă strigare, foarte cunoscuții Candide al lui Voltaire sau Svejk al lui Hašek îmi vin în minte –, ce este oarecum nou este profilul care îi este atribuit. Molnar Iozsef este taciturn, săritor, pasiv mai degrabă, interiorizat, cu o gîndire simplă, țărănească, nu foarte inteligent, dar empatic, băutor serios, îndrăgostit de singurătatea pădurilor de munte și de Ilona sa. Cristian Fulaș îl construiește cu multă migală, adăugînd strat după strat, cărămidă după cărămidă, detaliind iar și iar aceleași însușiri, dar fără a se repeta. Ioșca este un personaj pus la un loc cu multă dragoste de un autor care nu neapărat dorește să se transpună în acest erou ficțional, dar care se simte în mod vădit marcat de dimensiunea simplă și candidă a omului căruia i-a dat viață. Acest erou nespectaculos nu va fi un reflector al lumii sale, nu va cutreiera prin ea și nu va sili alte personaje să reacționeze la impulsurile sale. Va fi mai degrabă un magnet, genul de ins spre care se îndreaptă evenimentele și oamenii. El este martorul perfect într-un fel.
Cristian Fulaș știe să povestească și știe să scrie. Dacă în Fâșii de rușine scriitura era aproape albă, directă, simplificată, aici, în Ioșca, fraza are dantelărie și eleganță. Influența atîtor autori rafinați traduși? Exercițiul scrierii exersate în două romane și mai multe proze scurte care dă roade? Contează doar că prozatorul renunță la oprice pretenție de simplitate și dezvoltă o frazare care curge lent și bogat precum mierea. E o voce narativă care nu se grăbește, face des cîte un popas pentru a orna un verb sau un substantiv, o voce care înaintează în poveste sinuos, plimbîndu-se pe detalii și mici burți narative. Pesemne că primul element care atrage la prezentul roman este tocmai frumusețea scriiturii, eleganța cu care Fulaș își preia cititorul și îl poartă de-a lungul volumului. Paginile au culoare și capacitatea de a impune imaginea. Vizualul este șlefuit atent, dar fără a se lăsa impresia unui prozator cu un nesănătos apetit pentru descriere. Povestea și decorul se construiesc după un model fluvial, prin sedimentări continue. Apar la lectură momente în care, ca cititor, ești mai atent la vocea naratorului decît la desfășurarea poveștii, iar ăsta e un element pentru care mulți prozatori cu pretenții mult mai mari de stiliști ar trebui să fie geloși.
„Cerul nu începe, cerul nu e aici […]. Cerul e peste tot și cerul e dintotdeauna, prietene al meu. De asta să nu te îndoiești. Cerul e așa cum tu ești, iar tu nu poți să-mi spui de unde și când începi, tu ești și atât”. Această replică din roman sumarizează personajul Ioșca și povestea sa. Povestea e spusă ca un mozaic, despre un om care deja există, e format complet. Episoadele funcționează ciudat. Pe de o parte se alătură în construcția unui roman masiv, pe de altă parte le simți lucrînd individual, ca o suită de povestiri. De altfel au și o viață individuală, putînd fi cu ușurință secționate din ansamblu pentru a funcționa perfect autonom. Le-ar răpi din subtilitate, dar nu le-ar văduvi de utilitate. În această marcată autonomie stă și poate una dintre scăderile romanului, inegalitatea valorică a acestor episoade. Cîteva sînt superbe, majoritatea sunt foarte bune, dar există și cîteva în care ștacheta este mai jos. Poate de remarcat aici cele cîteva în care se trasează aluziv un portret al parvenitului de după revoluție, puțin cam șarjate, puțin cam grosiere prin comparație cu celălalte. Oricît de simplă ar fi povestea, există în spatele fiecărei narațiuni o morală și o moralitate. Mai mult ca o sugestie, mai mult ca un brînci într-un anumit sens al receptării. Cristian Fulaș e aici foarte departe de autorul militant, de prozatorul care vrea să-și școlească cititorii, care ar vrea să le dea direct semnificația lecturii tocmai terminate. E greu să pui degetul exact pe elementele care sînt presărate subtil pentru a ghida spre o anume receoptare, dar le simți undeva în fundal și, mai important, funcționează. Romancierul reușește să propună un dialog despre traseul României contemporane făcînd apel la cele mai boante instrumente – un personaj simplu și o poveste banală. Totul se adună într-un substrat al textului mai mult prin modul în care Fulaș își conduce narațiunea, prin modul în care se raportează la personaje și locuri mai mult decît prin declarații directe sau constatări neechivoce.
Ioșca este un roman ciudat. Pesemne că mult timp după ce cititorul îl va fi terminat se va întreba, oare ce am citit? Dar va fi un roman care îi va persista în memorie și, aproape sigur, se va trezi extrapolînd situații. Valea din roman este un loc special. Nu e un Macondo sau Yoknapatawpha, nu e un spațiu magic în accepțiunea clasică, dar e un teritoriu în care evenimentele prind un ecou capabil să reverbereze spectaculos. Tocmai de aceea este un roman pe care îl recomand, dar care are nevoie de un cititor cu experiență, un cititor care să știe că dorește să se lase sedus și care caută predilect genul de text care să-i placă înainte de a a-și pune întrebarea dacă ar trebui să-i placă. Nu știu dacă Ioșca va fi la fel de mult lăudat precum debutul său, nu cred că-i va atinge succesul de vînzări, dar cu acest roman Cristian Fulaș face dovada unui mare talent.
Victor Cubleșan
Cristian Fulaș, Ioșca, Editura Polirom, Iași, 2021