Transcriu aici alte însemnări pe marginea incitantei cărţi a lui Gabriel Chifu. O parte au apărut în România literară. Romanul Ploaia de trei sute de zile invită la descoperirea urzelii secrete şi a metaforelor obsesive, dar şi a înrudirilor din marele spaţiu al literaturii. L-am putut lega astfel de romanul precedent (Punct şi de la capăt), dar şi de poezie (Ploaia trivalentă), regăsind, într-o nouă ordonare şi cu perspective şi mai complex întreţesute, „mărci înregistrate”.
Romanul Punct şi de la capăt îmi sugera o construcţie modulară, pedantă în compoziţiile ei succesive, liberă şi tulburător flexibilă; o metaforă fină şi cuprinzătoare a vieţii omeneşti deopotrivă sub vremi şi sub umori („vremea se stricase”). Romanul de-acum îl văd mai degrabă ca pe o machetă scripturală ingenioasă, cu acoperişul dat deoparte, cititorul având privilegiul de a privi alături de autor (acesta, de altminteri, şi intervine periodic pentru a lămuri ici-colo lucrurile) încăperile – cuvinte care încap – locuite de personajele emblematice. Fizica şi metafizica se confruntă din nou. Vocile povestitoare intră în scenă ca naratori auctoriali, fiecare cu propria încăpere în care se strecoară, prin ferestre decupate anume spre ceilalţi ori prin firide alunecoase, lumea celorlalţi, cu spaimele şi întrebările ei. Partiturile acoperă straturi semnificative ale societăţii româneşti (cu nu puţine referinţe la persoane şi fapte concrete, în stil aproape reportericesc), dar mereu cu deschidere la mare, spre general-uman.
Pe scurt, galeria personajelor. Iacob Grima, savantul care pariază pe raţiunea umană, pe puterile ştiinţei de a oferi răspunsuri, fie şi parţiale, fie şi remaniabile. Minte deschisă, capricioasă, el joacă roluri diverse din plăcerea de a-şi exersa/dovedi valenţele multiple (joc/a juca sunt termeni frecvenţi în carte, ei trimiţând deopotrivă la ludic şi de hazard). Tot prin Iacob Grima este exaltată povestirea şi rolul ei mântuitor. Alături de Grima, cu rol de oglindă fidelă, cu ape nesigure, Mihail Cristea, un cavaler fără rest al credinţei, cu un orgoliu paralizant. Romancierul prinde foarte bine, pe de-o parte, fragila forţă a savantului pentru care credinţa celuilalt este un adevăr cu care nu intră în polemică, şi obsesia lui Mihail Cristea de a-l converti pe celălalt, căci, mai degrabă declarativă, credinţa sa nu-l asigură suficient. Arhitectul Orban e artistul fără mari probleme metafizice. Eşuând în zona iubirii fizice, e frământat mai ales de trădări şi orgolii masculine, dar simte că: „Suntem alcătuiţi brambura din tot soiul de sentimente şi de fapte care se bat cap în cap şi care evident n-au ce căuta în aceeaşi persoană”. Mai apar în scenă grotescul milionar, oameni politici, vedete de mucava etc., o lume pestriţă de bărbaţi de toate vârstele şi de toate soiurile. De observat că femeile, oricât de frumoase, puternice, independente, sunt doar ingrediente de rangul doi. Niciuna nu e acceptată în platoul dezbaterilor centrale.
De reţinut că ploaia cade în Caramia. Chiar „cronică neagră” (Mircea Mihăieş) fiind şi cu încheiere apocaliptică, de „poemation tragic” (Răzvan Voncu), romanul e unul ivit din iubire: Caramia rămâne cara mia, fie ea şi copleşită de toate păcatele. Autorul intervine la un moment dat: „Totuşi, totuşi, aşa cum s-a văzut în prezenta desfăşurare epică, au existat şi persoane lucide, care resimţeau din plin drama. Iar dacă acestora le dădea ceva fiori pe şira spinării, nu era ploaia propriu-zisă, ci ceea ce prevestea ea, căci o asemenea ciudăţenie meteorologică nu se mai întâlnise niciunde şi nicicând, decât poate în timpurile străvechi, iar atunci potopul adusese cu sine o luare de la început a lumii”. Deocamdată, „Plouă fără încetare. Cerul acoperit de nori vineţii, apăsători, enervanţi seamănă cu un câmp sur, toamna, plin de leşuri”. De-a lungul romanului, ploaia rămâne egală cu sine, consemnată prin lanţ de epitete exasperate (ploaia e nesfârşită, neîntreruptă, egală, inepuizabilă, nesuferită, exasperantă, enervantă, blestemată, lipsită de logică, fatală, înnebunitoare, provocată, nebună, halucinantă, fără explicaţie, foarte precisă, misterioasă, profetică, fatidică, absurdă, exclusivă, neobosită, metronomică, provocatoare şi simbolică, mohorâtă, aiuritoare…), dar nu intervine în mersul lucrurilor. Ea este semn tăcut. Cobe neluată prea serios în seamă, în ciuda celor peste 250 de apariţii ale termenului în cele 300 de zile. Ea rămâne potenţator secund(ar) al purtărilor şi întâmplărilor omeneşti.
Mi se impune de la sine o paralelă cu Ploile amare, romanul lui Alexandru Vlad. Şi acolo avem de-a face cu romanul în straturi al unei comunităţi pestriţe aflate într-o situaţie limită. Nu altfel procedează Saramago în Pluta de piatră, Eseu despre orbire ori Intermitenţele morţii. (de remarcat, în paranteză, că şi Ploaia lui Maugham e a vocilor întretăiate pe tema păcatului şi a salvării, motivul ploii fiind nebănuit de frecventat în proza lumii). Prozatorul poate lucra pe îndelete cu câteva tipuri şi caractere, sugerând, printre rânduri, comportamentul mulţimilor. La Alexandru Vlad, un număr restrâns de oameni ai locului, dar şi câţiva rătăciţi acolo, încearcă să se adapteze nu atât ploii – cu care se obişnuiesc rapid şi abia de o mai simt când circumstanţele sunt tensionate, cât noroiului. Aceasta e metafora centrală şi obsesivă a romanului – amestecul de apă şi pământ, ambele elemente fundamentale şi pure, şi însoţirea lor perversă, lipsită de fluenţă, dar şi de fermitate. Deschis, pe faţă, la Alexandru Vlad, experimentul e mai subtil la Gabriel Chifu. Ploaia e un acompaniament, un revelator în surdină. Ea strecoară pe nesimţite bănuiala, tot mai persistentă, că lucrurile şi-au ieşit din ţâţâni, din noimă. Satul lui Al. Vlad şi ţara lui Gabriel Chifu au acelaşi comportament de insulă pervertită, aflată în izolare abulică. Lumea de afară există ca referinţă vagă. Resemnarea e copleşitoare, căci inconştientă de proporţiile ei (sin)ucigaşe: „Supravieţuind într-o băltoacă enormă, satul părea pur şi simplu o insulă, ca un boţ de mămăligă într-un castron cu lapte. La o adică lumea se putea refugia pe deal, putea încropi adăposturi în pădure. Însă nu era cazul, deocamdată. Apele nu se retrăgeau, dar nivelul lor era staţionar, nu mai creştea”. Şi eroii lui Gabriel Chifu acceptă ploaia-blestem. Ei părăsesc Caramia doar pentru a constata, deloc mai afectaţi decât turiştii, că ploaia are margini, are hotare: „Mi-am propus, spune arhitectul, să nu mă mai las devastat de sentimente negative şi să mă conving cu ochii mei cum stau lucrurile cu ceea ce s-ar chema marginile ploii caramiene. Mi-a intrat în cap să ajung neapărat şi eu în locul ăla, la graniţa de vest”. În ambele romane, monotonia îi asigură Răului eternizarea. Şi ţăranii, şi caramienii rămân singuri, singurătatea leneşă, inerţială fiind varianta degradată a unei comunităţi ferm ierarhizate şi dinamice. Intelectualii, cei izolaţi de ape alături de săteni ori cei antrenaţi în înalte dispute filosofice şi în melodrame, nu au soluţii, ei nu fac decât să adâncească simptomele singurătăţii. Şi noroiul şi ploaia au hotare, dar ele sunt înăuntrul oamenilor: s-au ivit din neputinţe, din apatie şi din indiferenţă.
O vagă agitaţie apare doar când ploaia se transformă în potop şi ameninţă direct: „Localitate după localitate, sate şi oraşe, chiar şi capitala, nesăbuitul oraş Z., apele cele mari care înecaseră ţara, nimic nu stătu în calea furtunii, totul fu zdrobit, năruit, mistuit, spulberat, până când din lumea aceasta impură, reală sau ficţională, nu mai rămaseră decât pulbere, şi frânturi de propoziţii, şi praf de cuvinte”. „Nava uriaşă, fantomatică şi tăcută, misterioasă şi prea puţin verosimilă” nu e soluţie. Ea, firesc, se îndepărtează. O salvare utopică, ca la Saramago, în Pluta de piatră, e desprinderea/îndepărtarea de Rău. Casa vapor „plutind pe ape, se duse hăt, departe, unde tâlcul e altul decât pe pământ”, dar poartă cu ea nişte îndoielnici nevinovaţi. Oprirea ploii aduce, totuşi, acea fărâmă de lumină (Dumnezeu şi lumină apar de peste 100 de ori fiecare, ca nişte incantaţii izbăvitoare) niciodată absentă în cărţile lui Gabriel Chifu: „Întunericul se risipi şi se iviră, în fine, zorii. Caramia stătea acum sub ape şi peste întinderea acvatică în fine răsări soarele”. Altminteri, până şi noroiul din Ploile amare avea „luminescenţa” lui.
Experimentul romanesc al lui Gabriel Chifu izbuteşte tocmai prin forţa creatoare a cuvântului. Fantezia şi realitatea se confundă, aşa cum o spune poemul puţină lumină în cadru: „ştiu precis că ploaia asta de fapt nu există. / totul se întâmplă doar / în mintea mea. culmea e însă / că ploaia imaginară mă udă de-adevăratelea, / până la piele”. Şi s-ar putea vindeca reciproc.
Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, roman, editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017, 410 pagini.