Mult timp, în toamna acelui an, 1824, peste Sena au plutit mirosuri amestecate, de alge, nămoluri și parfum, iar când vânturile băteau dinspre vest, mireasma necunoscută creștea și mai tare și se răspândea pretutindeni în oraș. S-a vorbit atunci despre un asalt al florilor, care s-au îndulcit peste măsură în vara caldă care a trecut, apoi despre focuri aprinse pe ruguri de cireș sălbatic, în depărtare, de nomazi, ele își trimit, poate, fumul amestecat cu aroma gutuilor și perelor coapte până aici. Deși s-ar putea căuta și mai aproape, în toate locurile, multe, din Paris care și-au lăsat povestea neterminată, căci despre asta trebuie să fie vorba, cred cei mai mulți, despre o răsuflare care nu și-a încheiat încă viața pe pământ și cutreieră pe unde s-a strecurat altădată, doar ca să-i tulbure și pe ei. Dar la Fontaine du Diable, arteziana de pe Rue de lˈÉchelle care n-a mai dat niciun strop de apă de o grămadă de ani, oricât au încercat să o repare, au găsit doar praf uscat, fără miros. Și nici pe Rue de Montmorency, la numărul 51, unde s-a înălțat pe vremuri casa lui Nicolas Flamel, alchimistul, care a fiert și a amestecat de toate în alambicurile lui, nu se ridică dintre vechile ruini nicio bolboroseală de aburi, decât buruieni îngălbenite și niște fluturi mici, asemănători cu moliile.
Ar mai putea cerceta, beciuri fără stăpân, clopotnițe părăsite și dărăpănături măcinate de ciuperci sau sufocate de iederă sunt peste tot, chiar dacă Parisul se înnoiește cu fiecare zi. E prea fără rost însă frământarea și, până la urmă, și plictiseala de a umbla ca beți după urmele unui miros, când sunt atâtea altele de văzut, vaporașele care urcă fluviul descarcă fără încetare mărfuri, iar în portul Saint-Landry e mare foială. Sunt de toate pe chei, de la butoaie cu ulei și saci cu mirodenii, la baloturi de in, covoare de Persia și cărți rare, pentru unele vânzarea se hotărăște pe loc și trec cât ai clipi de pe punți în căruțe și apoi pe tejghelele prăvăliilor de pe Pont au Change sau mai departe. Mai ales acum, când lumea se pregătește de sărbători.
Iar Julie de nuntă. I-au mai rămas doar două săptămâni pentru ultimele târguieli, însă nu ele o fac să se întoarcă în fiecare dimineață în port. Cum nici gândul la magazinul pe care a hotărât să-l deschidă în casa de unde se va muta în curând și în care nu știe încă ce să aducă, Poți vinde orice, ceasuri sau flori, a încuviințat Gaston, numai să-i fie îngăduit să aleagă el numele, singurul potrivit, À la Belle Jardinière. Bine, așa să scrie pe firmă, va vedea mai târziu ce va așeza pe rafturi, acum însă să se grăbească spre chei, fără să se mai întrebe dacă e dorință ori spaimă în pașii ei, și să ajungă aproape de mica estradă pe care își ridică de un timp, în fiecare dimineață, șevaletul un pictor. A venit din Brest ca să-și expună la Paris pânzele, faimoase nu doar pentru ceea ce înfățișează, corăbii cu velele sfâșiate, catarge frânte și punți inundate de valuri uriașe, ci mai ales pentru culorile pe care numai el știe cum le-a amestecat și care parcă se schimbă întruna. Ca și când apele ar fi vii și s-ar năpusti și peste cei care privesc, mai repede decât apucă ei să clipească și să se apere, Doamne, ferește de o astfel de grozăvie!, așa se vorbește în port, nu puține fiind și șoaptele celor care au adăugat că au simțit ca o izbitură în pântec, un gust sărat, de apă de mare, în gură și că răsuflarea lor abia s-a putut întoarce la aer, de parcă ar fi fost ultima dinaintea unui înec. Și asta doar pentru că și-au aruncat o clipă ochii peste pânzele străinului. Ei nu vor de aceea să se mai apropie.
Julie însă da. Trebuie să afle ce s-a întâmplat cu bărcuța din pictură de care se izbeau ieri puhoaie întunecate de apă, sparte din loc în loc de o lucire galbenă, ca și cum din hăuri ar fi pândit o fiară, toată noaptea numai la asta s-a gândit, cu spaima că mica ambarcațiune în primejdie e chiar sufletul ei. Poate că și pictorul a așteptat-o, nehotărât asupra culorii, căci abia acum, când ea se oprește în spatele lui, apucă și el pensula și o cufundă în vopsea. Dar nu atinge încă pânza, mai lipsește ceva, frisonul acestei întrebări nerostite pe care o prinde din aer, Va pluti?, Oh, Julie!, tu alegi! Poți încă să-ți strângi fustele și să calci pe vârfuri, ca nimeni să nu te audă când fugi și te îndepărtezi, bărcuța își va înfășura și ea velele, iar pictorul o va lăsa să scape, stă în puterea lui să șteargă cu o singură tușă de aur cald toată amenințarea adâncurilor. Dar, dacă vei mai rămâne aici, lângă el, apele se vor năpusti, fregata se va răsuci tot mai strâns înăuntrul vârtejurilor, un fulger mai puternic decât soarele va face să strălucească totul în jur, și clipa aceea va fi cea mai adevărată din toate câte ai trăit, însă tot ea va șterge și velele și catargele și spumele mării și apoi, la urmă, și întrebarea ta.
Julie aude astea, deși nici pictorul, nici ea n-au rostit niciun cuvânt, iar prin ramurile uscate ale arțarilor de pe mal nu s-a stârnit nicio undă de vânt. Dar timpul nu s-a oprit, cum n-a încetat nici forfota din port, vorbele vin din toate părțile și se întretaie, Da, am adus încărcătura, Nu mai vreau decât doi saci, Mie să-mi torni ulei strecurat și să nu-l amesteci cu cel pentru candele, Lasă-mă pe mine să măsor încă o dată, Costă mai puțin dacă îmi zâmbești, domniță!, Cumpăr eu papagalii, Ba nu, eu i-am comandat, tu să-ți iei o girafă!, Va sosi și asta în curând, trimisă chiar de pașa Egiptului, numai că va fi pentru rege, care i-a pregătit deja locul în Jardin des plantes, nu vă mai certați, Atunci să-mi dai canarii, dar să cânte, că, dacă nu, ți-i întorc spânzurați, și să scazi prețul coliviei!, Să-mi împachetezi tot balotul de in, Eu aș dori penele pentru pălării, Iar eu, dacă rămân, cele pentru evantaie, numai să fie de struț, nu cum mi-ai mai vândut, de gâște sălbatice!, Ce rușine împroșcați!, Gata, eu vreau o pungă cu sare, De ce-mi stai în drum dacă doar privești?, Am răsfoit o carte, n-am spus că nu cumpăr, ba chiar toată lada ta cu vechituri am s-o iau și să-mi mai aduci când vii, dar fără bufnituri.
Iar tu, Julie, de ce nu te apropii dacă asta ai ales?, Da, spune ea, făcând un pas în față, chiar acum când pictorul își mai trece o dată pensula peste amestecul de vopsele și atinge apoi cu el catargul de pe pânză, e o umbră de un verde nemaivăzut, ca un mucegai stropit cu argint, Da, repetă fata, vreau să văd cum se vor așterne culorile.
Din dimineața aceea, când pictorul s-a întors spre ea, prezentându-se, Sébastien se numește, și invitând-o apoi lângă șevalet, nu doar acum, ci și altădată, oricând va dori, Julie și-a petrecut mai tot timpul pe chei. Știe că e nepotrivit ceea ce face, însă nu-și poate înfrânge decât astfel tulburarea care îi pustiește și gândurile și trupul atunci când e departe de el. Lui Gaston i-a trimis vorbă că e bolnavă, ceea ce e adevărat, căci abia ce se întoarce în casă, că-și simte picioarele moi și simțurile topite, nevrând altceva decât să cadă în somn. Astfel o prinde Ajunul, inertă și prăbușită cu totul în visele ei, degeaba încearcă Gaston să o trezească, nici mângâierile, nici zgâlțâielile, nici darurile, nici muzicanții nu o aduc înapoi. Și nici după Crăciun, când au mai rămas doar câteva zile până la nuntă, Julie nu se poate trezi. Zace, cum a prins-o suflarea bolii necunoscute, pentru care doctorii n-au găsit pricini, cu atât mai puțin leacuri, doar murmură uneori ceva din care nu se înțelege nimic, niște vorbe fără șir despre o barcă, fără să se miște sau să deschidă ochii. Îngrijorarea lui Gaston se preschimbă acum în panică și trece de la una la alta, cum îi fuge gândul, de la logodnică la prepelițele și curcanii înghesuiți în țarcuri, care așteaptă să fie tăiați pentru ospăț, ce să facă cu ei și cu invitații la sărbătoare? Va trebui să amâne nunta, n-are cum să ducă la altar o femeie care doarme.
Așa se schimbă anul, cu somn greu încă pentru Julie, mai nou și pentru Gaston, care a căzut din disperare în neputință și rușine și și-a acoperit de aceea și el capul cu perne, cu multe făclii și lumină pentru alții, iar pentru păsăretul din cotețe cu îngăduiala încă unei vieți, căci nu va mai fi tăiat prea repede. Mulțumiți sunt și servitorii, care n-au multe de făcut și pot să lâncezească și ei cât doresc, cu singura mare grijă să nu se molipsească de boala stăpânilor și să ațipească la ore nepotrivite, ca apoi, cine știe, să nu se mai trezească. Mai bine să măture sau să îndoape încă o dată curcanii, să șteargă ferestrele și să curețe prin toate ungherele, ar putea începe cu debaraua de lângă salon în care stau îngrămădite atâtea lucruri. N-a mai fost deschisă de mult, dinăuntru răzbește un aer cald, de seră, cu miros dulceag de vechituri și bulbi de flori care n-au găsit nici pământ, nici soare, decât minciuna acestui adăpost pentru porunca lor de a crește și acolo și-au întins lujerii subțiri și albicioși peste umerașele cu haine, printre ațele tivurilor descusute, panglici și pene de pălării. Ca niște capete de marionete care apără suflarea altui timp, într-o junglă fantomatică. Servitoarea se retrage o clipă, năucită. Ar putea închide totul și să plece, nimeni nu va ști că și-a aruncat ochii în această ascunzătoare care îi place atât de mult și pe care n-ar vrea s-o strice, dacă nu i s-ar părea că unul dintre coșuri se mișcă. Se apropie de aceea din nou și trage ușor, cu grijă, de mânerul micului cuib, care nu e împânzit de vlăstari și vine singur spre ea, ba parcă și murmură. Numai să nu fie vreo rozătoare înăuntru, trupul femeii s-a încordat, pregătit să atace dacă, de sub învelitoarea roșie, s-ar năpusti ceva spre ea. Nu e nimic sub cârpa veche decât un alt bulb, mai mare însă, ca o căpățână de om, și uscat. O!, țipă servitoarea, scăpând toate din mână, acum că vede mai bine, căci asta și e, nu o rădăcină de plantă, ci o țeastă mumificată, cu țepi și smocuri de păr roșcat. Strigătele s-au întețit, din spaimă adevărată cresc și nu vor înceta până când Julie nu se va ridica și va cere tăcere. Oprește-te!, ai să aduni toată lumea la poartă! Ce e?
E piticul!, bâiguie menajera, zăpăcită cu totul, nu se aștepta s-o audă pe stăpână vorbind și încă astfel, cu o voce în care nu e nici urmă de somn și de boală. Dar alta e grija ei, nu să descoase prefăcătorii, minciunile să și le păzească fiecare cum știe, treaz sau dormind, nu va povesti, deci, nimănui despre cele întâmplate aici, doar să scape de vederea hidoșeniei. Căci pe seama micului om roșu au fost puse multe nenorociri, mai mari decât o nuntă pierdută și numai grozăvii se vorbesc despre el! Cum nu mai e singură, iar Julie nu-i cere să se apropie, ci numai să-i arate unde să caute, servitoarea a prins curaj și s-a apucat să înșire tot ceea ce a auzit. Se spune că s-a strecurat în palatul de la Tuileries, imediat ce a fost construit, și i s-a înfățișat Catherinei de Medici, care a fugit de acolo doar în pantalonași și acoperită de o pelerină, atât au apucat să arunce peste goliciunea ei doamnele care o pregăteau pentru noapte, iar de groaza pe care a trăit-o atunci i-au tremurat încheieturile mult timp. N-a fost, totuși, un semn pentru ea, așa au citit ghicitorii și astrologii chemați cu grabă la Louvre, ci pentru urmași și vremurile viitoare. A bântuit după aceea camera de dormit a regelui Henri al IV-lea, cu câteva ceasuri înainte de a fi ucis, după cum a mărturisit că a văzut una dintre gărzi, s-a întins și în patul lui Louis al XVI-lea, care în zori a fost săltat și dus la închisoare, s-a apropiat apoi de catafalcul lui Marat, șase păzitori au fost de față, unuia i-a și crăpat inima de spaimă când a dat ochii de el, iar mai curând, n-au trecut decât vreo zece ani de la năpastă, a fost zărit în cortul unde își ținea hărțile împăratul Napoleon, soldații au scotocit peste tot după alertă, fără să-l mai găsească, dar toți au zis că numai el, piticul cu păr roșu, a fost acela care le-a încurcat pașii și baionetele pe câmpul de luptă și a împins spre pierzanie la Waterloo oștirea franceză.
Dacă sunt născociri sau chiar așa s-a întâmplat, nu avem cum să știm, să nu mai căutăm, deci, printre semne de demult, despre puteri pierdute cărora nu le-a rămas decât întunericul. Ci aici, mai aproape, printre lăstarii albicioși, dar vii, în coșul de nuiele pe care Julie îl recunoaște. Da, e același pe care Fleurette îl ținea strâns în brațe în ziua în care a fost adusă lângă taraba cu flori, iar înăuntru, dezvelit deja, e nicidecum un pitic, numai o căpățână roșcată, ca aprinsă de febră. Julie ar fi gata să creadă că e a unei veverițe, asta și spune, făcându-i semn servitoarei să nu mai scâncească, dacă nu și-ar aminti, nu știe de ce, poate din pricina lujerilor înălțați în volute atât de asemănătoare unor litere, de scrisoarea în care Fleurette îi cerea să aibă grijă de un rege. Julie stă o clipă în cumpănă, să creadă sau nu?, e chiar un cap cândva încoronat printre buruienile astea? Va vedea îndată ce va rămâne singură. Deocamdată împinge coșul cu grijă înapoi printre ierburi și haine, reținând broboada roșie, apoi încuie ușa, strecurându-și cheia în corsaj.
Ce ar putea însă să afle în zilele care vor urma și în care va plimba capul prin încăpere, schimbându-i locul după cum se mișcă, odată cu ceasurile dimineții sau ale amiezii, și insulele de lumină, decât ceea ce e la vedere?, urma unei tăieturi vechi pe obraz, două la baza gâtului, mai noi, locul unui cercel în urechea dreaptă, câteva smocuri de păr pe creștet și sub bărbie, ochii pe jumătate strânși, gura deschisă. Dacă a fost un rege sau un pitic de curte, prevestitor de rele, Julie n-are cum să știe, pentru ea nu e decât o căpățână uscată, care n-o sperie, așa că de la un timp n-o va mai închide și nici n-o va mai acoperi, lăsând-o pe unde se nimerește. Rochia roșie însă continuă să o tulbure, a încercat-o și i s-a potrivit, ba mai mult, odată ce i-a atins pielea, mătasea și-a recăpătat lumina și foșnetul proaspăt, doar culoarea a alunecat ușor spre violet. Iar spre seară s-a schimbat din nou, într-un fel de spumă albastră, ca și cum țesătura veche s-ar fi cufundat în valurile unei mări. Aducând iarăși aproape ceea ce a crezut că poate îngropa în somn, dorința și spaima de a se îndrepta spre chei, unde pictorul poate o mai așteaptă pentru a hotărî împreună, cu o singură tușă, luminoasă sau întunecată, soarta micii bărcuțe de pe pânză.
Însă pe malurile Senei, a doua zi, sub ploaia amestecată cu o fulguială măruntă toate sunt schimbate, negustorii și-au ridicat copertinele pentru ninsoare, mărfurile stau strânse în grămezi acoperite, doar un papagal își mai ițește dintre coșurile cu mere și portocale penele verzi, înfoiate de frig. Să-l învelim și pe el, spune o vânzătoare de mături, scoțându-și una dintre mănuși și lăsând-o să cadă peste pasărea zburlită, tot n-are nimic de făcut după cât s-a rotit cu încărcătura grea de pe spate și și-a strigat până a răgușit, fără vreun folos, marfa. Cumpărătorii nu se înghesuie, nu vor nici mănunchiuri de vreascuri de curățat, nici chibrituri, nici stampe, nici cerneluri în care s-a turnat zahăr, ca să nu înghețe, să nu mai vorbim despre penele pentru pălării și evantaiele înmuiate de burniță, poate doar ceva grăsime de balenă, asta e bună împotriva bolilor de tot felul și apără de frig. Cheiurile sunt mohorâte azi. La fel și apele fluviului, chiar dacă navele care își taie în continuare drumul sub pavilioane colorate, și micile ambarcațiuni unde spălătoresele freacă și limpezesc pe punte, scutură și pun apoi la uscat, pe sforile de la etaj, rufele pestrițe, sparg din loc în loc, pentru o clipă, ceața. Pe platoul micii estrade unde Sébastien și-a ridicat șevaletul se întinde acum un cort cenușiu, nimeni nu va urca însă până acolo și nu va da de o parte prelata intrării decât dacă vrea să cumpere câteva blănuri de iepure și lumânări, căci asta se vinde înăuntru, cum nu e greu de ghicit după mirosul de seu, clei și dospeli care plutește peste capetele tuturor celorlalți. Nici vorbă de tablouri și vreun pictor, nimeni nu-și amintește. Poate în altă iarnă, timpul trece.
(Fragment din romanul Sunt regele)