Autoportret în oglinda convexă (5)
Peter Balakian (n. 1951), poet american cu origini armene, este câștigătorul de anul acesta al Premiului Pulitzer pentru cartea de poezie Ozone Journal. Un autor cunoscut până acum mai ales pentru cărțile sale de nonficțiune (în special cele despre genocidul armean), Balakian este totuși și un poet care abordează potențialitatea politică a artei – mai specific, a poeziei –, glisând dinspre termenii conștiinței comune spre mărturia personală, atacând astfel o zonă în care contemporaneitatea este punctată și nuanțată permanent de ecouri incandescente.
Aici și Acum
Ziua sosește în fâșii de sticlă galbenă peste copaci.
Când îți spun că ziua e un poem,
îți vorbesc doar ție și numai cerul ascultă.
Cerul ascultă; cerul e tot mai promițător
pe măsură ce pășesc spre semințele de rodie
ridicate de vântul care învăluie digul.
Dacă vrei ca poemul să surprindă totul,
pășește spre un ulm,
apoi ieși dincolo de dig.
Sunt aproape de o cameră în care Van Gogh
a fost pacient – capul său pe o pernă, ascultând
mistralul care înclina digul,
auzind frunzele foviste cum răpăiau
în sarcofage. Aici și acum
aerul din tepidarium mi-a atins ușor mandibula,
iar porumbeii furișându-se în albastru m-au iubit
pentru o clipă, înainte ca vântul
să rupă crengi și să se scurgă în râu.
Ce te-aș putea întreba?
Cum îi va răspunde cerul vântului?
Zorii nu sunt sfâșietori.
Lumea nu e plină de iubire.
O Scrisoare lui Steven Wallace
1
După ce Reforma bătucise terenul marnos
și câmpurile de verdeață ale dolarilor,
norii s-au împrăștiat și lumina a căzut pretutindeni.
Până și zăpada a înflorit, iar New Hampshire era un mare bujor.
Un grajd roșu strălucea pe o colină
cu ierburi răzlețe și pini albi
și porțile tuturor gardurilor cu țăruși erau mari ochi închiși.
2
Cândva după Războiul Civil, aripa de bronz a libertății
și-a luat zborul precum fumul încolăcit al unei fabrici Frick,
iar toți cetățenii de la oraș, de la Stockbridge la Willamette
au alergat furtunos pe a patra stradă. Sunetul piculinelor a dăinuit
și metalul strălucitor al soarelui a rămas nemișcat înainte
să se împrăștie în parbrizul unui Ford.
Pe atunci erai un avocat.
3
Charles Ivy a fost un dirijor în Bandmaster și tu nu i-ai
acordat nicio atenție. Cânta mediocru la pian.
N-a reușit niciodată să stăpânească tonurile, iar semi-tonurile sale
erau ca frunzele de stejar plesnind șindrila caselor.
4
Cât suntem de miltonieni, oricum?
5
În acea sticlă roșie a imaginației,
în acel cristal țiuitor al candelabrului
unde lumina îngheață în propria-i prismă
și apogeul pajiștilor verzi din New Haven
asfințește precum covoarele persoane la apus,
acolo ai văzut un aruncător, poate din Delft,
lângă o farfurie cu fructe de mango.
6
Dar totuși, istoria e un bumerang,
iar aborigeni nu au aruncat niciodată unul fără să aibă un scut.
7
Dincolo de verandele din Key West, dincolo de buganvilea,
discursul tău a săltat peste valuri călduțe,
a fost plescăit și plescăit de către iubiți și prieteni,
de savanți care au iubit nopțile romantice ale soarelui.
Dar fructele și pandantele, pânza plină de culoare,
frunzele puse la uscat și lemnul de voodoo fals
pe care Cortes le-a adus înapoi ca suveniruri
erau doar suveniruri. Și barăcile și bastonul și
bananierul plictisit erau dintr-o poveste,
dar cine le-a văzut de pe malul tău întunecat?
8
Platoul pentru cină e un loc segregat,
unde biftecul se întărește și mazărea
stă înfricoșată în colțul ei, în timp ce piureul de cartofi se închistează.
Puțin gin și înghețată, iar teroarea singurătății
merge pentru o vreme.
9
Cum se spune în regiunile însorite,
un abrazo.
Prezentare și traducere de Alex Văsieș