Lucrurile nu mai arată cum le știam de prin manuale și din lecturi mai timpurii… Filosofii ne oferă uneori înțelesuri nebănuite pe seama noțiunilor care ne păreau familiare. Analiza lor, chiar dacă rămâne oarecum îndepărtată de carnația conceptelor utilizate în câmpul artelor și științelor practicate nemijlocit, rămâne de cea mai mare utilitate.
După doi dintre filosofii așa-numitei Școli de la Frankfurt, Max Horkheimer și Theodor W. Adorno, acțiunile de stăpânire a naturii de către oameni sunt legate lăuntric de recăderea civilizației în natură. Altfel spus, una fără alta nu se poate. Natura este socotită a fi ceva ce este metamorfozat pe cale industrială, ceea ce duce inevitabil la controlarea și apoi supunerea oamenilor înșiși unui proces similar; o metamorfozare tehnologică a omului devine astfel consecința firească a procesului inițiat prin luarea în posesie și schimbarea naturii. Cei doi critică Iluminismul spunând că acesta este destinat să eșueze fiindcă nu s-a opus suficient de radical mitologiei. Mișcarea culturală care a făcut din Rațiune stindardul său a greșit tocmai prin aceasta, transformând rațiunea, la rândul ei, într-un mit. Astfel, Iluminismul este la fel de totalitar ca oricare alt sistem și sfârșește logic în ridicarea la rang de mit a existentului însuși. Prin urmare, marea turnură a modernității, cea născută din spiritul renascentist și luând în sprijinul său Antichitatea greco-latină, se cuvine privită cu o anume circumspecție dacă lumea nu vrea să cadă într-o fundătură, fie ea și poleită cu aur… Filosofii menționați mai socotesc și că pozitivismul este de situat în descendența directă a Iluminismului, prin urmare fiind atins el însuși de rana nevindecabilă a acestuia.
Pe de altă parte, după gânditorul britanic liberal Isaiah Berlin, originar din Riga (Letonia), cunoașterea noastră în privința Romantismului se cuvine revizuită. Fundamentele Romantismului sunt „voința, faptul că nu există nici o structură a lucrurilor, că ele pot căpăta forma pe care o dorești – ele capătă existență doar în urma activității tale creatoare – și, prin urmare, opoziția față de orice viziune care încearcă să reprezinte realitatea într-o formă ce poate fi studiată, scrisă, învățată, comunicată altora și în alte privințe tratată într-o manieră științifică” (Originile romantismului, București, Humanitas, 2024, p. 148). Berlin observă și că teza centrală a existențialismului este una romantică, fiind atinsă de aceeași deformare precum Romantismul. Aș adăuga că tot din rădăcina comună romantică provine și se revendică, de fapt, și suprarealismul, în care se poate identifica aceeași abolire a structurilor și ordinii și proteismul morfologic anarhic.
Faptul pare să îndemne la abolirea, măcar în parte, a judecăților anterioare cu privire la genealogiile și încrengăturile culturale care au dat chip și formă lumii intelectuale și culturale a secolelor modernității. Aceasta pe de o parte, atunci când vine vorba despre judecarea cumpănită și valorificarea moștenirii culturale; de privirea aruncată către trecut, fie el chiar un trecut cu consecințe active în prezent și chiar în viitor, dacă nu cumva putem să îi menim acestuia o altă configurație ideatică și concretizată în soluții mai viabile. Pe de altă parte, o prioritate – ca mereu – rămâne aceea de a gândi și „amenaja” un viitor mai bun pentru toată lumea. Când însă direcția de gândire raționalistă se anunță ca falimentară, iar cea reprezentată de „anarhismul” romantic și descendența acestuia conduc la o ireversibilă plonjare în iraționalitate și dezordine, de nu cumva direct în anomie, care pot fi perspectivele deschise omului tocmai într-un moment când acesta își creează propria concurență acerbă și înzestrată cu puteri fără precedent (AI, roboții)?
Unii ar opta pentru calea deschisă de gândirea lui Jürgen Habermas, alții ar opta pentru filosofia analitică (indiferent dacă o numim analiză lingvistică, empirism logic, pozitivism logic ori neorealism) și calea jalonată de campionii ei. Pare totuși că viitoarea, foarte apropiată, bătălie se va da între om și homunculul elaborat de el, Golemul ori „Frankenstein”, fie el robot sau AI, iar miza va fi… dominația lumii. După scenariul apocalipsei ecologice, la orizont, dar numai la un pas distanță, se ridică alt spectru, la fel de asezonat cu gustul celor fascinați de filmele de serie B: înrobirea umanității de propriile-i instrumente. Ne așteaptă o nouă eră a sclaviei, de astă dată față de mașinăriile inteligente (profeția cinematografică din Matrix)? Ori salvarea destinului privilegiat al omului va fi de căutat pe mai departe în poezie și în morala practică, mai greu de simulat creator de mașinile și programele/rețelele viitorului?