În spectacolul Oameni și arme, un grup de cinci foști angajați ai întreprinderilor mecanice din Cugir pregătesc un moment artistic pentru a prezenta cum se fabrică produsele „speciale”. Aceste produse speciale au nume, însă e strict secret. Trebuie ascuns de un cuvânt cerut din public, care să camufleze reala activitate a fabricii – un substantiv precum „balenă, „ciocolată, „cretă”, „broască”, altul la fiecare reprezentație.
Urmează o demonstrație despre cum se preparau și încă se prepară „balenele” la Fabrica de Balene din Cugir. Cei cinci actorijoacă totodată foști membri ai brigăzii artistice.Oameni și arme este rezultatul unui proces de cercetare a istoriei recente a fabricii din Cugir. Experiențele personale, amintirile răzlețe și speculațiile muncitoarelor și muncitorilor, pensionați sau încă activi, se combină cu date obiective și documente, sub forma acestui spectacol de brigadă artistică.
Pe masa de lucru, stă cutia de tablă care „a rămas din fabrică”. Îmbrăcați în vechile uniforme din fabrică, personajele Nina, Agata, Doina, Nelu și Artur încep să scoată bucăți de aluat din cutie și le întind pe suprafața dată cu făină, în timp ce rememorează frânturi din trecut. Scena devine terenul unor amintiri nostalgice despre vremea petrecută în fabrică și în comunism. Își amintesc de trupa de teatru, de serile la trupa de teatru, deocazia de a juca ce li se întâmpla peste zi în fabrică.
Primul moment recompune etapele de pregătire a produselor de la zona „de sus” a fabricii. În timp ce aluatul secționat umple matrițele unor „balene”, se explică fiecare pas: extragerea minereului din mină, trecerea sa prin industria siderurgică, debitarea lungimilor, uzinarea și modelarea pieselor, tratarea materialului și controlul. Apoi are loc asamblarea și pregătirea pentru livrarea spre partenerii strategici. Despre aceștia nu se știu foarte multe, însă nu asta interesează. Și oricum „balenele” sunt pentru apărare. Angajații le produc, fără să știe ce se întâmplă cu ele mai departe. Este strict secret. Un proiector cu diapozitive împarte spectacolul în episoade, pe care le resetează la fiecare imagine schimbată, completând scenografia gândită de Mihai Păcurar. Sunt proiectate o serie de fotografii cu detalii și texturi, arătând priveliștea ruinării suprafețelor clădirii – ori sunt fotografii din fabrica de la Cugir, funcționând ca dublu strat de documentare și păstrare a unui prezent decojit de vopsea și faianță.
Heblu și o nouă imagine proiectată pe peretele Reactorului din Cluj, unde se joacă spectacolul. Dacă ai agățat o „balenă” de perete, atunci trebuie să tragă. Până se coace aluatul din tăvile în formă de „balenă”, cei cinci vor prezenta un spectacol. Brigada de contra-propagandă și agitație este formată din actorii Alexandra Harapu, Maria Morar, Oana Rotaru, Doru Taloș, Tavi Voina. Povestea este inventată, dar adevărată. Și ce urmează stă în umbra țevii imaginare agățate undeva prin spațiu.
Heblu, alt diapozitiv. Interviu cu directorul fabricii, care prezintă trecerea de la licență cehoslovacă la cea germană și la colaborarea cu ingineri ruși de după război. După 1990, fabrica a rămas una de stat, iar din 1999 colaborează cu cineva cu influență în sferele NATO. Strict secret, dar poți bănui cu cine se vorbește în engleză la telefonul cu clapetă. Scena cu Tavi ca director etern înlocuit și reangajat crează o cronologie a fabriciiși a partenerilor strategici. Dar mai importantă este candoarea cu care se vorbește despre „balene” și pasiunea de a le fabrica. „Balena” este făcută să tragă. Cumpărătorul mărfii, cel care vrea să ucidă, vrea să o facă ieftin. Un nou diapozitiv și un moment muzical. Fabrica de talente prezintă o poezie clasică despre apa care se infiltrează în clădire. Plouă în vestiare, pe utilaje, pe „balene”, dar toți continuă să muncească. Cad tavanul și pereții, dar toți continuă să muncească. Continuă cu o scenă de teatru absurd despre paradoxul muncii fără nimic pentru a produce ceva. Lipsesc unelte și materiale, dar nu interesează pe nimeni. Le poți cere, dar nu le vei primi. Cel mai așteptat moment al serii este un cântec hip-hop, cu versuri despre corupție și distrugere. Despre un șef borfaș cu tupeu care ia faianța din vestiare pentru propria pensiune. Despre o fabrică și un oraș care mor, tocmai pentru că fiecare se descurcă cum poate, luând ce îi place dintr-un „al nostru”. Este și un cântec despre vină, dar neasumată complet de nimeni.
Alt diapozitiv. În același calup al fabricii de talente, urmează o serie de momente de teatru documentar. Prima este confesiunea unui sindicalist neînțeles. Despre lupta de a-i aduce pe oameni împreună și neîncrederea în sindicat. Prins la mijloc, sindicalistul nu reușește să coaguleze un sens comun în mulțimea de muncitori mult prea revoltați deja, nici să primească de la miniștri investiții sau cooperare. Nu reușește decât să piardă încrederea în sindicat a colegilor săi. Schimbarea imaginii pe diapozitiv aduce reconstituirea unui accident din 2018, când a explodat una dintre „balene”, iar victima a fost o femeie. Se cântă despre condițiile de muncă nesigure, cu improvizații mărunte și petice acolo unde sunt defecțiuni. Există articole care spun că în anumite departamente ale fabricii femeile erau preferate – pentru o anume atenție la etape de lucru migăloase. Spectacolul se oprește să arate pericolul la care sunt expuse – nu doar din cauza condițiilor improprii de muncă, care îi afectau pe toți, ci și pentru că există un dezechilibru social între bărbat și femeie, reprodus și în interiorul fabricii. Vina e a conducerii, dar se resimte ca greșeală a colectivului, care s-a complăcut și a acceptat felul în care a fost tratat.
Trupa de teatru continuă, vorbind despre revoluția din ‘89. Amintirile se scurg, vocile formând un inventar comun al evenimentelor din decembrie ‘89 și de după. Localitatea și-a câștigat libertatea, însă un „mai bine” nu a urmat. Golul îndepărtării unui sistem nu s-a putut umple peste noapte, incapacitatea de a se redresa a venit cu un preț. Sunt poveștile poleite de nostalgie ale bunicilor care au trăit vremuri mai bune la fabrică sau în mină (pe care le poți vedea cu un strop amar de sare, știind că nu le-a fost neapărat „mai bine”, le-a fost altfel). Se simte un ton de consolare. Fabrica se macină în timp, industria începe să se dezintegreze, oamenii își caute variante și alternative pentru a câștiga suficienți bani pentru a trăi. Următoarea scenă încheie o buclă de sens: o armă fabricată într-un mic oraș industrial se descarcă în pieptul rudei cuiva care lucrează în acea fabrică. Arma ajunge să tragă într-o țară pe care nici măcar nu o poți localiza pe hartă, într-un război despre care nici nu știai. Și, în fapt, care e diferența dintre cel care face o armă și cel care apasă pe trăgaci, dacă ambii sunt plătiți pentru asta?
Spectacolul realizează o radiografie în timp a industriei, a orașului industrial, a patrimoniului industrial și chiar a clasei sociale care a clădit, muncit și pierdut sau este în pericol de a pierde fabrica și locul de muncă. Povestea fabricii și a muncitorilor săi se coase de-a lungul experiențelor unor generații întregi care pleacă din mediul rural, deveniți proletari și muncitori ai întreprinderii. Însă e atât de transparentă și fină memoria, încât nu se face nici apologie sistemului, nici condamnarea sa – până la reenactment-ul evenimentelor din ‘89. Sistematic, se poate vedea din exterior, un traseu al declinului. Sau unui al schimbării? Este un parcurs prin muzică, perioade, trenduri și viața care nu este liniară, ci se desfășoară în trepte. Muzica lui Alexandru Condurat însoțește actorii și episoadele. Armonios, urmează un curs cronologic de stiluri muzicale. Se cântă o readaptare la „Opriți timpul”, „Opriți lucrul”, și se lucrează cu ritmuri și referințe muzicale specifice timpului evocat. Corul format din Alexandra, Maria și Oana poartă un soi de imn al muncitorilor care caută să le fie cu un pic mai bine. Acestea cântă, dansează, și speră. Extraordinar mi se pare domnul Artur, jucat de Doru Taloș, cu un scârțâit în glas și lent, cu auzul pe jumătate, întrerupând poveștile celorlalți pentru a vorbi despre teatrul din Cugir și alte amintiri din tinerețea lui de maistru. Iar felul în care Tavi își transformă fizic chipul și trăsăturile pentru a se apropia de personajul domnului Nelu, ieșit la pensie și cu păr grizonat de făină, este savuros.
După o reprezentație din toamnă, cineva ieșise destul de revoltat. Pe final, se enunță o întreagă listă cu țările în conflict sau în care se poartă vreo luptă în prezent. Colegul meu spectator nu era mulțumit de reproducerea listei. O considera drept ceva de citit acasă, nu de pus într-un spectacol, pentru că plictisește. Și în această reacție văd o rezistență a noastră la război și la moartea comisionată politic și economic. Nu ne place dacă pare că suntem trași la răspundere. De aici valoarea muzicii, a momentelor comice, a elementelor colorate care îmbracă tema prietenos ca fie accesibilă – cel puțin până îi guști din cinism. Oameni și arme poate fi un spectacol incomod, dar este unul suficient de amuzant în cinismul lui încât uneori poți uita cu totul că este despre obiecte care ucid alte ființe. Asta mai ales că nu le spui pe nume, „arme”. În ultima scenă, din întuneric, trei șoricei-clovni se strecoară și scot din cuptor pâinicile în formă de pușcă. Le îndreaptă spre tine. Alexandra, Maria și Oana devin acaparante ca și clovni. Se joacă cu tine. Tu râzi. E comic. E ceva adorabil în morbiditatea cu care lucrează. Vezi rapoartele de putere dintre ei. Sunet de mitraliere. Un râs nervos. Arma e îndreptată spre tine acum, fie ea din aluatul copt timp 60 de minute cu tine în sală. Este un gest puternic.
Spectacolul regizat de David Schwartz lucrează nu doar cu poveștile din jurul fabricii de la Cugir și scheletul brigăzii de agitație, cu momentele muzicale coordonate de Adonis Tanța și coregrafiate de Paula Dunker, ci și cu o problematică generală a armelor. Pune problema armele de foc și ce facem atunci când ele îi ucid pe unii, dar le susțin traiul zilnic al altora. Între timp, spectacol își face turneul prin țară, iar la Cugir este omologată pușca de asalt la standarde NATO. Lista din spectacol cu țările care prind vieți în conflicte de peste tot din lume rămâne valabilă. Iar fabrica de la Cugir continuă să absoarbă apă și degradare, deși mai are angajați pe care ar trebui să îi protejeze.
Roxana Țentea