Survolat de aripa de platină a geniului, personalitate nepereche a muzicii româneşti şi sud-est europene, timişoreanul Richard Oschanitzky s-a revelat în a doua jumătate a veacului trecut drept creator / orchestrator plurivalent, prolific, pianist şi organist de excepţie, intelectual erudit acoperind varii domenii ale culturii, poliglot. Efemera sa existenţă pământeană, consumată însă intens, ca o flacără vie, a numărat doar patru decenii (1939-1979); în răstimpul a două decenii şi jumătate artistul a lăsat posterităţii un cuprinzător şi diversificat volum de opus-uri muzicale, de la imnuri, coruri, marşuri pentru fanfară, la muzică de cameră, simfonică, muzică pop, bossanove, jazz, prelucrări după cântece folclorice româneşti şi teme ale muzicii baroce. Un capitol important în creaţia lui Oschanitzky l-a constituit muzica de film, căci artistul şi-a impus autograful de înalt profesionalism pe coloanele sonore pentru patruzecişipatru pelicule cinematografice, dintre care – douăzecişicinci filme artistice de lung metraj! Surprinzătoare, fără egal s-a vădit a fi şi capacitatea sa de a transgresa dezinvolt unele materii prime muzicale provenite din genuri, stiluri, concepte, viziuni estetice uneori extrem de diferite, muzicianul dovedindu-se un ingenios şi subtil demiurg de avataruri sonore.
Venit pe lume într-o familie în care tatăl a fost un respectat muzician, Richard Waldemar Oschanitzky a acumulat de la o vârstă precoce un impresionant bagaj de cunoştinţe, îndeosebi legate de arta sunetelor, în paralel vădindu-se un spirit atras de varii teritorii ale culturii: literatură, arte plastice, cunoaşterea limbilor străine. Avea doar 17 ani când i-a fost interpretată în Domul din Timişoara secţiunea „Gloria” din propria „Missă în fa minor”. În 1955, partitura acestei lucrări a fost prezentată la examenul de admitere în clasa de compoziţie a lui Mihail Jora la Conservatorul din Bucureşti. În cei patru ani de studii superioare muzicale (1955-1959), Richard Oschanitzky a devenit un personaj aparte, uimindu-şi profesorii şi colegii prin improvizaţiile la pian în manieră bachiană, prin talentul neîntrecut la citirea de partituri. În 1957 i s-a acordat într-un concurs de lucrări vocal-simfonice Premiul I, iar în 1959 a câştigat singura bursă „George Enescu” rezervată clasei de compoziţie a Conservatorului pentru al său ciclu de lieduri „Cântarea iubirii”. Curînd s-a impus prin calitatea orchestraţiilor, prin eficienţa cu care erau concretizate în partitură – artistul semnând şi muzici de scenă pentru teatre din Bucureşti, Arad, Sibiu, Constanţa, Braşov, pentru spectacole de divertisment. A compus enorm, a înregistrat mult ca mânuitor al claviaturilor (pian, orgă, vibrafon) şi al baghetei dirijorale. Piese precum „Rustica” şi „Legenda” au însemnat ingenioase tentative personale de racordare a ethos-ului folcloric românesc (cu specific de melos, ritm, sugestii timbrale) la idiomul jazzului, însă abilitatea sa în acest domeniu s-a învederat inclusiv prin reformulările în limbaj jazzistic ale unor citate folclorice efective – „Pe deal pe la Cornăţel”, „Paparudele”, „Căluşarii”, „De iarnă”, „Hăulita de la Gorj”, „Mugur, mugurel” etc.
Preluând în chip creator de la quartetul lui Dave Brubeck şi de la alţi notorii muzicieni americani şi europeni conceptul „Third Stream” („Cel de al treilea curent” adică o combinaţie dintre muzica academică şi jazz), Richard Oschanitzky s-a dovedit un maestru în regândirea cu argumente jazzistice a unor teme de Johann Sebastian Bach – demne de reţinut fiind în acest sens „Gavota din Suita în re minor”, „B.A.C.H.” şi altele asemenea.
Secvenţele sale precum „Un vis”, „Noi doi” se constituie drept viabile contribuţii de sensibilitate ale compozitorului la zestrea internaţională a bossanovei, pe care muzicianul nostru a îmbogăţit-o şi cu valoroase tălmăciri în viziune proprie ale unor notorii teme din sfera genului brazilian; LP-ul Electrecord intitulat „Bossanova” (Seria Jazz nr. 3) realizat de muzician în anii ’60, poate fi considerat din acest punct de vedere o grăitoare mărturie a unei atare aserţiuni, a aprecierii pentru ceea ce el numea „o renaştere a melodiei şi a eleganţei în jazz”. Dar capitolul cel mai legitimat ca pregnanţă în creaţia lui rămâne acela al pieselor de free-jazz, zece la număr, intitulate „Cearta”, „Neurasia”, „Entorsă”, „Don’t Be Sad”, „Blue Brasil”, „Procesiune”, „T 8”, „Always Down”, „Enchaînée”, „Şi totuşi” înregistrate de formaţia compozitorului în studiourile Societăţii Române de Radiodifuziune în perioada septembrie 1970 – martie 1971. Cum spuneam, aceste piese reprezintă summum-ul creaţiei de gen a lui Richard Oschanitzky şi totodată, prin calitatea instrumentiştilor selectaţi să le interpreteze, o dovadă de netăgăduit a nivelului de maturitate atins de jazzmen români de prim rang în anii ’70 ai veacului trecut.
Cât despre „Dublul concert pentru pian, saxofon tenor, orchestră simfonică şi big band”, opus demn a figura printre cele mai reuşite de acest gen pe plan mondial, este de sesizat faptul că autorul nu a amestecat haotic genurile implicate în discurs, ci a utilizat deopotrivă juxtapunerea pasajelor simfonice cu cele jazzistice şi (mai rar) îngemănarea celor două genuri, practicând un raport variabil, în funcţie de context, între proporţiile „jazz” şi „simfonic”. Astfel, în partea întâi Allegro în formă de sonată s-au combinat în mod echitabil genurile, în secţiunea a doua Adagio ma non troppo, concepută în structură de palindrom (simetrie în oglindă) cu irizări emanând parcă dintr-o cosmică muzică a sferelor – balanţa a înclinat în favoarea ambientului simfonic, pentru ca finalul Allegro, un rondo-rapsodie, să aparţină efectiv jazzului prin considerabilul volum de imprevizibil. Înregistrat în toamna anului 1969 într-o catedrală din Leipzig de un augmentat ansamblu instrumental adunat anume de dirijorul Adolf Fritz Guhl, solişti fiind compozitorul însuşi la pian şi regretatul saxofonist Dan Mândrilă, „Dublul concert pentru pian, saxofon tenor, orchestră simfonică şi big band” face parte dintr-un ciclu mai amplu de opus-uri concertante căruia îi aparţin şi lucrările intitulate „Concert pentru pian, şase suflători şi trei baterişti”, „Antiphonien”, „Variationen ’71” pentru pian şi dublă orchestră. În decembrie 2004 au avut loc prime audiţii live la Iaşi, Bucureşti, Braşov ale „Dublului concert” (la 35 de ani după ce a fost scris), cu participarea notabilă a fratelui compozitorului, dirijorul Peter Oschanitzky, a soliştilor Florian Weber – pian (Germania) şi Nicolas Simion – saxofon tenor.
Drept atestări concrete ale intenţiei de neuitare ce vin să proiecteze permanentizarea pentru posteritate a personalităţii aceluia care a fost ilustrul muzician, consemnăm editarea LP-ului numit „Richard Oschanitzky” în Seria Electrecord „Jazz Restitutio”, a celor două duble CD-uri „Memorial Richard Oschanitzky” în seria „Romanian Jazz Masters” de către „7Dreams Records” în colaborare cu Societatea Română de Radiodifuziune, întemeierea la Iaşi a Clubului de jazz „Richard Oschanitzky” (în 1979 de către Romeo Cozma), înfiinţarea din 1999 şi organizarea tot la Iaşi a celor zece ediţii ale Festivalului Internaţional de Jazz „Richard Oschanitzky” (fondator Alex Vasiliu), ca şi înfiinţarea la Timişoara în toamna anului 2005 (din iniţiativa lui Johnny Bota) a Facultăţii de Muzică „Richard Oschanitzky” în cadrul Universităţii Tibiscus.