Pentru un clasic al literaturii noastre, cel mai greu este să iasă de sub „dominația” urmașilor; poate în prea multe cazuri aportul celor care ar trebui să păstreze amintirea clasicilor – mai precis, al urmașilor direcți – este nesatisfăcător. Uneori, aceștia își pot amesteca pana în cerneală.
Posteritatea Hortensiei Papadat-Bengescu ilustrează această situație; fragmente din opera ei inedită au început să apară în presa literară încă din anii ’60 – în special din romanul pierdut în circumstanțele războiului, Străina, dar și din alte scrieri.
În 1986, Dimitrie Stamatiadi, nepot al scriitoarei, editează sub egida Institutului de Teorie și Critică Literară volumul Arabescul amintirii – după ce înainte vreme apăruseră fragmente din acest proxim volum în Manuscriptum și în alte publicații; acest volum este considerat un nou titlu, fiind alcătuit într-o proporție considerabilă din inedite (jumătate din cele 20 de texte ale cărții), dispuse după coordonate interne într-o ordine considerată logică de editor. Subiectul este de tip memorialistic, liric, relevant pentru lumea din jurul nuvelei Fetița, din anii ’30 – text care nu mai este selectat în acest nou volum, și demonstrează preocuparea autoarei pentru proza subiectivă, pentru investigarea unui eu, caracteristică eroinelor din Femeia în fața oglinzei, preocupare concurentă cu epicul pur, cultivat în reflexiile sburătoriste. Arabescul amintirii a fost primit foarte bine de critică și comparat în special cu romanele existențialiste ale deceniului 3-4 din secolul XX; de altminteri, el „venea” pe o îndelungată așteptare în privința manuscriselor – se știa de romanul Străina și, la un moment dat, s-au adus informații despre un posibil jurnal personal al scriitoarei – astfel încât paginile publicate într-o colecție editorială a Revistei de Istorie și Teorie Literară au fost considerate mulțumitoare.
Următorul moment în rescrierea unei opere este ce al plachetei Omul care a trecut (1991), trei texte culese din presă, de asemenea, care ar face parte din Fecioarele despletite (1925), pentru că îi portretizează pe strămoșii Hallipilor: nuvela Omul care a trecut, cu trei părți: „Doru Hallipa”, „Lenora” și „Omul care a trecut”, precum și nuvelele Lona și Contagiune – publicate acum la Editura Jurnalul literar. Existența acestor texte era cunoscută, fiind reproduse încă din 1979, în notele de la Opere III, de editoarea Eugenia Tudor Anton.
O intervenție specială este alcătuită la editarea romanuluiLogodnicul (1997), „manifest polemică”, după cum consideră Gabriela Omăt, pentru că textul de bază nu este ediția princeps, ci un manuscris aflat în posesia familiei, inserându-se din acesta diferite pagini și bruioane fără semnalarea locului în care au fost introduse în text.
Următorul pas este publicarea unui volum intitulat Ciclul familiei Hallipa, alcătuit din „noul” text, Omul care a trecut, care și deschide volumul, și romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns (toate în vol. I, iar Rădăcini într-un vol. II) apărut la Editura Gramar în 2001 (cu o prefață de Valeriu Râpeanu), unde se argumentează în favoarea acestei restructurări; o replică adecvată este dată de Gabriela Omăt, în notele de la ediția de Opere I, 2012: „toate observațiile lui D. Stamatiadi, care probează consubstanțialitatea cu ciclul Hallipilor, în speță cu romanul Fecioarele despletite, a celor trei secvențe, stau în picioare. Dar, în absența oricărui document care să ateste expres intenția Hortensiei Papadat-Bengescu de a reedita vreodată «Ciclul familiei Hallipa» sub acest titlu și precedat de «nuvela» introductivă Omul care a trecut, publicarea textelor în această formulă rămâne un experiment editorial, cu câteva trimiteri demne de fructificat, dar amendabil sub raportul validității […] motivul eliminării din roman a celor trei fragmente – spre a păstra elocventul termen lovinescian – rămâne un mister, și o ipoteză validă pare a fi explicația dată de D. Stamatiadi, că autoarea a ținut să respecte unitatea perspectivei narative: în textele «căzute la montaj» ea este una ironic-omniscientă; în roman formula preferată a fost cea a introducerii «reflectorilor» Mini și Nory”.
Iar cel mai „recent” text al autoarei este romanul Străina, pierdut în împrejurările celui de-Al Doilea Război Mondial sau imediat după, din care apăruseră unele fragmente13 STEAUA 8.2025 în reviste – și reconstituit în două variante din manuscrise și bruioane și alte surse (între care o transcriere realizată de Dimitrie Stamatiadi) de Gabriela Omăt, în Opere III, ediția Academiei Române (2012); „în mod normal, spune editoarea, un astfel de material ar fi destinat aparatului de variante al unei ediții critice”. Străina are în centru cuplul Ina (sau Străina) – Lucian, urmărind de asemenea și cunoscutele personaje raisonneur de tipul Nory, alături de proliferarea unui simbol al masculinității, numit direct „Leopardul”; elevă a muzicianului Marcian, Ina explorează fantasmele personale, în relație cu conveniențele căsătoriei, cu imaginea previzibilă a „soțului”; căutarea identității, înțelegerea sinelui, inclusiv în cadrul cuplului, reprezintă principalele preocupări ale romanului, așa cum poate fi astăzi citit, într-o minuțioasă ediție ce cumulează aproape 2000 de pagini, incluzând notele și variantele unui text care se prezintă în fața noastră în forma unor variante; nu lipsesc de aici ecouri ale vremurilor – romanul aflându-se încă pe masa de lucru în jurul lui 1947, când va fi dispărut. Dintre aceste ecouri, se pot face legături cu articole pe care autoarea le semna pe la 1950-1951, de felul „Sprijinim Apelul pentru un Pact al Păcii” sau „Să retezăm capetele balaurului”.
La aceste reconfigurări se adaugă și intervenții variate, de la colocviul din 2005, desfășurat la Paris, cu tema „Hortensia Papadat-Bengescu: conscience et écriture de la modernité”, cu o importantă participare critică (Ion Bogdan Lefter, Florica Ciodaru Courriol, Mircea Anghelescu, Ion Pop, Sanda Cordoș ș.a.), la intervenții de istorie literară, precum Hortensia Papadat-Bengescu în oglinda prozei de tinerețe (2015) de Mihaela Stanciu Vraja, care investighează date ale subiectivității din corespondența scriitoarei – un alt compartiment grav afectat de disiparea arhivei. Însă ideea principală a cărții trimite la ceea ce trimiteau și reconstituirile din Arabescul amintirii, din 1986, în sensul că Hortensia Papadat-Bengescu este o autoare care nu a renunțat la dimensiunea subiectivă, cu inflexiuni lirice, în ciuda atmosferei de la cenaclul Sburătorul.
Firește, pentru o perspectivă de ansamblu – există foarte multe interviuri, articole, răspunsuri la anchete răspândite în presă și, uneori, culese pentru diferite volume de tip antologic; la care se poate adăuga tot ceea ce intră în compartimentul de „varia” – în cazul autoarei noastre, inclusiv poeziile în limba franceză.
Tot în această secțiune ar fi poate loc și pentru influența directă pe care a exercitat-o autoarea asupra scriitorilor; în acest sens, poate fi colectată cu titlu special mărturia, făcută în mai multe rânduri, a lui Teodor Mazilu – a cărui mamă era angajată pentru a găti la familia prozatoarei. Dramaturgul care va debuta ca poet și își va face un nume în proză, de asemenea, își amintește: „Mă consider, din această privință, un privilegiat: primul scriitor pe care l-am cunoscut, cu care am stat mai pe îndelete de vorbă, a fost romanciera Hortensia Papadat-Bengescu. Din nefericire, aveam pe vremea aceea numai 11 ani și nu reușeam să mă descurc prea bine în probleme de estetică […]. Relațiile noastre însă – și asta venea din noblețea și din extraordinara generozitate a prozatoarei – erau, ca să spun așa, de la egal la egal. Ea mi se mărturisea mie convinsă că înțeleg sau că măcar pot să particip la problemele ei, îmi amintesc, odată mi-a mărturisit că criticul G. Călinescu nu i-a înapoiat fotografiile de familie pe care ea i le dăduse pentru Istoria literaturii române, Istorie… în care, după cum știm, e socotită alături de Rebreanu și Camil Petrescu, unul din întemeietorii romanului românesc modern. A zâmbit când eu am spus că vreau să mă fac poet și îmi amintesc că mi-a răspuns foarte deschis și foarte matern că «asta nu e o meserie!». Se dădea exemplu pe ea însăși, care începuse să scrie foarte târziu, după 40 de ani. Important – îmi spunea dânsa – este să învăț; un bărbat trebuie să fie doctor, inginer, aviator și, pe urmă, să vadă dacă să se ocupe sau nu cu scrisul”.
Cu încercările de reconfigurare de mai sus, practic, nu se schimbă foarte mult din aspectului operei marii prozatoare, exceptând poate narațiunea și datele aduse de romanul Străina, în forma în care se prezintă acum – cu noi perspective asupra ciclului Hallipilor, mai ales în privința destinului unor personaje din romanele anterioare. Astfel, se poate trage concluzia că încercarea pentru acreditarea unei autoare lirice, subiective, remodelarea să-i spunem antilovinesciană ce s-a desfășurat la sfârșitul secolului trecut, în special, cu prilejul creării unor „noi” volume din opera scriitoarei – nu a avut succes.