Paul Celan, Rose Ausländer și Herta Müller radiografiază liminalitatea unui spațiu european dispersat și reconfigurat de marile schimbări socio-politice. Bucovina cu „oameni și cărți”, după cum afirmă Celan, sau Cernăuțiul lui Rose Ausländer, unde „poveștile și miturile pluteau în aer” (potrivit lui Werner-Birkenbach, într-un interviu cu poeta), nu mai există ca atare, în timp ce România comunistă a Hertei Müller este reconstituită doar prin privirea multifocalizată asupra terorii din romanele sale.
Todesfuge/ Fuga morții este unul dintre cele mai cunoscute poeme ale lui Paul Celan (Paul Antschel, 1920-1970) și transpune fără echivoc intensitatea poetică a retrăirii traumei Holocaustului: „Negru lapte-al zorilor noi îl bem seara/ îl bem la amiază și dimineață noi îl bem noaptea/ bem și tot bem/ săpăm o groapă-n văzduh acolo se zace nu strâmt” (traducere de George State). Fondul biografic al poemelor sale și nevoia acută a exegezei de a se folosi de acesta în interpretarea operei poetice sunt semnalate de Andrei Corbea în volumul său recent, “nu vrea/ cicatrice”. Studii despre Paul Celan la împlinirea a 100 de ani de la nașterea poetului” (Polirom, 2020). Corbea subliniază accesul limitat la corespondența intimă a poetului, ruptura dintre Eul biografic și poezie devenind astfel și mai pregnantă. Complexitatea bio-geografică a vieții și operei lui Celan pornește, însă, de la ceea ce el însuși a numit limba nepierită. Vorbind despre Bucovina la decernarea premiului din partea orașului Bremen, poetul afirmă: „Atinsă, aproape și nepierită în mijlocul a tot ceea ce s-a pierdut, a rămas doar ea: limba. Ea e nepieritoare, în pofida a tot ceea ce s-a petrecut. Dar ea traversează cele de nerăspuns, pătrunde în cumplita-i tăcere și miile de tenebre ale discursurilor morții. Și a traversat toate acestea și nu a rostit nici un cuvânt despre tot ceea ce s-a întâmplat; dar ea a trecut prin toate astea. A ieșit la lumina zilei, chiar îmbogățită de ele toate” (t.m.).
Chiar dacă limba, în cazul lui Celan, rămâne nepierită sau nepierdută, aceasta va fi mereu separată de o geografie specifică. Plasat în afara spațiului german (trăiește o perioada la București și Viena, iar apoi se stabilește la Paris) și scriind într-o limbă germană dezrădăcinată (de pildă, Yasemin Yildiz, în Beyond the Mother Tongue: The Postmonolingual condition, 2012, folosește sintagma disaggregated mother language), Celan reflectă în scriitura sa, asemenea Hertei Müller, un spațiu inedit, recreat de limbaj și ivit din nevoia acută de a-l configura, utiliza și adapta la modalități și contexte preponderent incompatibile: “Vîntul de gheață-atârnă peste stepă lumina de spânzurătoare a/ genelor tale:/ tu-mi adii din încheieturile roșii, el se cațără din mocirlele pline/ de fructe;/ degetele-n sus le ridică, de ele torc fîn, când ești moartă …/ Cade și o zăpadă verde-marin, tu mănânci roze-nhețate,/ Mai mult decît ai dat, în port eu împart ca rachiu./ Părul înfășurat pe cuțit mi-a rămas inima ta pentru noi,/ promotoriul cel fumegînd. (Armonică, p. 31, traducere de George State). În cazul lui Celan, poezia reimaginează astfel granița fină dintre capacitatea limbajului de a reproduce imagini ale violenței/ traumei și forța regeneratoare, de rezistență a acestuia.
Yasemin Yildiz folosește în studiul său relația paradigma monolingvă/ limbă maternă, postmonolingv și practici multilingve tocmai pentru explica felul în care autori precum Franz Kafka, Theodor W. Adorno, Yoko Tawada sau Emine Sevgi Özdamar reimaginează și reasamblează atât limba maternă, cât și limba de creație (germana) dintr-o poziție marginală, care ilustrează o condiție postmonolingvă. Structura de fond a operei lui Paul Celan revendică și practică o limbă germană deja lezată (de la cuvântul „Wunde” – rană), într-o epocă post-Holocaust, dar eliberată de greutatea semnificantului (Opera poetica I, 2015, Cuvînt-înainte de Andrei Corbea, p. 6). În cazul lui Celan, contextul multilingv (Cernăuți), spațiul creației (Parisul) și opțiunea de a scrie în germană (ca asumare a paradigmei monolingve) vor configura limbajul poetic într-o cheie a oscilației între spații și limbi: „Prin Cracovia/ tu ai venit, la gara/ Anhalt/ s-a strecurat privirilor tale un fum/… tu ai văzut cuțitele, iarăși,/… (Quatorze/ julliets. Et plus de neuf autres.)” (La Contrescarpe, p.288). Așa încât, poetul redă în textele sale, prin intermediul unor practici multilingve, un limbaj al esențelor și fragmentelor, deoarece „Celan își dezgolește discursul poetic de orice intenție comunicativă, explicitabilă în limitele logicii printr-o ‘intepretare’ a unui sens presupus coerent.” („nu vrea/ cicatrice” Studii despre Paul Celan la împlinirea a 100 de ani de la nașterea poetului, Corbea, p. 236).
Din acest motiv, o cercetare a operei acestuia, din perspectiva condiției postmonolingve, ar putea contribui la descifrarea mecanismelor care asamblează imaginile specific celaniene (precum Niemandsrose – roza nimănui, Atemwende – schimbare de suflu, Gegenworte – anticuvinte), deslușind în același timp caracterul mozaical al unei poezii fără corespondent estetic în literatura europeană a secolului XX.