După un repaus de un an îngăduit Nobelului pentru literatură în urma scandalului care a cuprins scena Academiei Suedeze, membrii prezidiului au decis decernarea retroactivă a premiului scriitoarei poloneze Olga Tokarczuk. Autoare a volumului Rătăcitorii, a cărui traducere în engleză sub condeiul lui Jennifer Croft a fost, la rândul său, distinsă cu premiul Man Booker Internațional în anul 2018, dar și a altor volume omagiate cu cinci premii Nike, Tokarczuk pare să se bucure în ultimii ani de recunoaștere crescândă pe plan mondial. Academia Suedeză își justifică preferința invocând imaginația narativă a polonezei care transcende cu ușurință hotarele, până în punctul în care devine o reală formă de viață. Cu toate acestea, la o privire mai atentă (de care noi, cititorii din România, ne putem bucura, fiind răsfățați cu traducerea a șase titluri din repertoriul său), proza polimorfă a laureatei destăinuie mult mai multe valențe, precum și posibile răspunsuri în fața unui început de secol oarecum neliniștit în fața întrebării-cheie: cum va arăta literatura de acum înainte?
Naratorul tandru
Cu toate că tradițional se cuvine a începe cu începutul, o privire fugară aruncată în prealabil discursului Olgăi Tokarczuk cu ocazia acceptării premiului se dovedește o hartă bine-venită în labirintul prozei sale. Prelegerea intitulată Naratorul tandru este mai mult decât o incursiune inițiatoare prin odăile din care autoarea își țese romanele. De fapt, alocuțiunea polonezei este, în sine o povestire dedaliană, ce debutează în mod simplu, cu o amintire din copilărie, dar care devine pe parcurs o demonstrație vibrantă asupra importanței literaturii și formelor acesteia.
În mare măsură, imaginea zugrăvită de Tokarczuk în încercarea sa de a demonstra modul în care narăm lumea din ziua de azi nu este una optimistă. Admirată tocmai pentru modul în care adoptă o atitudine directă în fața problemelor ce consumă începutul nostru de secol, scriitoarea poloneză nu se sfiește nici de această dată să abordeze și să propună chestiuni a căror rezolvare rămâne, chiar și la finalul prelegerii, un subiect deschis. O mare parte a literaturii de azi, argumentează ea, se complace în adoptarea unor forme anacronice, care nu reușesc să surprindă tumultul universului zilnic al vieților noastre asaltate de informații, ce ne copleșesc și ne forțează să dezvoltăm adevărate mecanisme de apărare. Ca rezultat al acestui sistem de salvgardare al propriului spațiu psihologic interpunem, însă, o barieră între sine și tot ceea ce se regăsește în exteriorul nucleului artificial, instaurat de noi și prin noi înșine, ce reduce străinul și chiar viața la o formă bidimensională. În contradicție cu piedica intervine aspirația noastră de a istorisi propria poveste. Narațiunile la persoana întâi devin, tot mai des, centrul universului literar, invitând lectorul la o lectură de identificare, dar care nu atinge niciodată consubstanțialitatea.
Mai mult decât orice, poveștile pentru care Tokarczuk militează confruntă cititorul cu un exercițiu psihologic pe cât de epuizant, pe atât de favorabil. Conștientă de faptul că o reîntoarcere la parabole și mituri nu poate fi cerută, propunerea sa are în centru un narator nedefinitivat încă în literatură, căruia îi dă denumirea de narator tandru. De ce tandru? Definiția prezentată în cursul prelegerii nu clarifică convingător modul în care prozatoarea născocește această privire grijulie, care atinge cu prudență (dar și un soi de melancolie) lumea și pe care o asumă pe parcursul romanelor sale și care investește prin sine obiectul privirii. Orice lucru se distinge și capătă propria viață, iar punctul din care sunt luate în considerare toate acestea nu este decât o verigă necesară pentru a definitiva întreaga imagine. Lecturând descrierile vârfurilor muntoase din Ultimele povestiri (Polirom, 2018) ori cele ale pădurii de care este înconjurat cătunul lui Janina Duszejko, vocea principală a romanului Poartă-ți plugul peste oasele morților (Polirom, 2019), este lesne de înțeles de ce Academia Suedeză a hotărât să își motiveze alegerea invocând ca element cheie tocmai depășirea limitelor dintre diferitele forme de viață. În fața lor cititorul are senzația că experimentează pentru prima oară lumea, așa cum ar apărea ea unei ființe extraterestre.
Zboruri și rătăciri
Granița fină dintre familiaritate și înstrăinare intuită de Tokarczuk dă naștere unui experiment livresc cu totul aparte, concretizat poate în forma sa cea mai completă în volumul Rătăcitorii (Polirom, 2018), care se constituie ca o meditație fragmentată asupra pribegilor, mânați de dorința de a se afla în permanentă mișcare. Romanul este, în manieră tipică, un palimpsest: de la debutul cu tentă autobiografică, care mărturisește fascinația aproape obsedantă de a pătrunde mersul lumii dintr-un stadiu dinamic, la peregrinările unei mame fugare prin stațiile de metrou din Moscova, scriitura polonezei reformulează imaginea lumii în ochii cititorilor săi. Între paginile cărții sunt ascunse douăsprezece hărți, fiecare aparținând unei epoci diferite, care reprezintă Pământul ori crâmpeie ale acestuia în diferite stagii de descoperire. Elementul comun care conferă un orizont de legătură între acestea, precum și între diferitele povestiri presărate aparent aleatoriu rezidă în similaritatea universului nostru cu organismul uman și mai ales în necesitatea ambelor de a se mișca pentru a trăi. De altfel, pe întregul itinerar ar firului urmărit de Tokarczuk este speculată această viziune a unei planete vii, asemenea unui organism însuflețit, care își urmează propriul parcurs existențial, în paralel cu traiectul locuitorilor săi.
Descoperirile geografice și cele din tărâmul anatomiei conlucrează în proza autoarei poloneze, pentru a surprinde într-un punct anume ales resortul complex ce impulsionează și mână aceste două organisme rămase nedescoperite în totalitate. Pasul săltat pe care cititorul unui astfel de text este forțat să îl adopte conduce spre o practică de universalizare a experienței, frecvent găsită în parabole și mituri, cu toate că faptele prezentate aparțin cotidianului. Deși există numeroase episoade în care i se permite identificarea pentru o perioadă scurtă cu trăirile unui personaj, regăsirea nu este dusă niciodată până în stadiul unui veritabil anagnorisis, din care orice încercare de detașare pentru a gândi critic împrejurarea ar fi împiedicată de intensitatea evenimentelor. Din contră, intervine mereu un unghi de vedere neobișnuit, care scoate la lumină o nouă fațetă a unei călătorii. La urma urmei, așa cum menționează poloneza în discursul său, imaginarea unui lucru este prima etapă a existenței, iar în epoca explicațiilor, a răspunsurilor și a căutării adevărului este important să ne reamintim polimorfismul ontologic al lumii. Între straturile care compun ceea ce noi identificăm ca existență obiectivă, de care pare că suntem interesați într-o măsură crescândă, se regăsesc și aceste niveluri imateriale ale ficțiunii, ce oferă pe nevăzute o valență suplimentară, mai lucidă în raport cu exteriorul. Poate tocmai de aceea volumul Rătăcitorii se dovedește a fi o călătorie percepută mai puternic decât orice voiaj verosimil.
Intervenția naratorului tandru pe parcursul volumului se încheagă în mod deosebit în frântura dedicată pledoariei unei femei fugare pentru pribegie și dinamism în fața morții. Pe lângă aceasta, numeroasele scene culese din istoria taxidermiei, incidentele petrecute în episoadele colonizatoare precum și cabinetele de curiozități îndrăgite de împăratului Franz Joseph apar ca nefirești tocmai datorită năzuinței de a păstra ceea ce în esență este trecător. Orice suspensie artificială, chiar și cea a momentului este, în fapt, o moarte continuă. Tocmai de aceea apare ca imperativă grija pentru detalii, privirea învrăjită a povestitorului: tot ceea ce este văzut capătă viață și își urmează cursul intrinsec.
Marginalii și povestiri finale
Una dintre puținele “discontinuități” care apare cu naturalețe pe parcursul mai multor volume este cea adusă de ignorare a temporalității. În spatele său se află însă un studiu lucid asupra curgerii timpului, căci doar o cunoaștere profundă a efectelor fluidității sale ar putea renunța la ajutorul ordinii pe care el o poate pune la dispoziție. S-ar putea crede că în acest punct depistăm o joncțiune cu modernismul, însă e ușor de observat modul în care Tokarczuk se îndreaptă asupra curentului cu propriile sale arme, excluzând tendința acestuia de a transforma timpul în personaj. Un astfel de exercițiu se regăsește și în Ultimele povestiri, unde putem vorbi de o autentică ieșire în afara timpului, acesta fiind comprimat, sub forma unei clipe ce se întinde la nesfârșit, o alt element dintr-un tot unitar cu misiunea de a scoate în evidență prin odihna sa netulburată restul culorilor însuflețite în tăcerea lui.
Ida, protagonista primei povestiri a cărții mai sus-amintită, suferă un accident pe un drum de munte abandonat și înzăpezit, fiind forțată să se adăpostească într-o căsuță locuită de doi bătrâni, care o primesc fără dubii. Zilele petrecute sub acoperișul lor se desfășoară într-o atmosferă încărcată de o incertitudine calmă, în brațele căreia femeia se complace fără a-și pune prea multe întrebări. Circularitatea episodului conferă experienței sale aerul unui vis, similar cu cel pe care pe care îl atribuia unui joc din copilărie, într-un ritual magic de alterare a frontierelor dintre viață și moarte. Ida trece prin acest ceremonial ratat anterior, răscolindu-și viața prin viziuni ce par a se întâmpla aievea, spunându-și povestea din mers ca și cum este singurul lucru care o mai ține ancorată în lume. Același stil narativ ‘în constelație” se desfășoară precum o hartă pe parcursul celor trei sute de pagini, înnodând firele celor trei generații. Conceptul m-a dus cu gândul la Foucault și “istoria” regândită din perspectiva oamenilor săi infami, cu diferența că în cazul Olgăi Tokarczuk documentele sunt înlocuite autobiografiile incomplete, deseori chiar confuze ale unor persoane și locuri ce pot fi, cu ușurință, desprinse din real. Chiar și așa, ideea principală subzistă: o viață, chiar și fragmentată, rămasă nepovestită este una uitată.
Tot nevoia de a mărturisi, infuzată cu fărâme de realism magic, stă la baza volumului Casă de zi, casă de noapte, în care naratoarea culege de pasaje din destinele locuitorilor din regiunea Silezia, într-un orășel de graniță măcinat de războaiele dintre națiuni. Croindu-și drumul printre străduțe și, concomitent, prin istoria marginalității inerentă spațiului, această voce rămasă fără nume scoate la iveală toate conexiunile îngropate care stârnesc purtarea insulară a fiecărui personaj în parte. Pe lângă miza politică evidentă a unui roman ce se clădește cu ajutorul reminiscențelor dureroase ale Europei de Est, este impresionant modul în care bucăți dispersate din jurnale, rețete, cataloage și vise găsite pe internet sunt puse cap la cap pentru a construi istoria unui loc hibrid. O metaforă ce ar putea explica cel mai bine sentimentul pe care cititorul îl are în timpul lecturii ar fi cea a unei oglinzi sparte. Cioburile sunt adunate de naratoare cu conștiința faptului că, odată puse cap la cap, doar povestea sa are puterea a le suda împreună, pentru a genera ceva nou și unic. La urma urmei chiar și o oglindă încropită reflectă obiectul spre care este îndreptată.
La început a fost cuvântul și cel care l-a auzit rostit
O întrebare care mi-a rămas în minte după ce am citit discursul scriitoarei a fost, surprinzător, una la care nu se așteaptă nicio dezlegare, deoarece existența unui răspuns satisfăcător iese din discuție: cine este naratorul Genezei? Care este identitatea din spatele vocii în care Biblia se încrede și care poate să transmită mai departe că, într-adevăr, la început a fost cuvântul? Lăsând la o parte discuțiile filosofice care ar putea lua naștere de la această dilemă, motivul pentru care Tokarczuk aduce la lumină chestiunea unui narator atât de problematic se află mai ales în spatele perspectivei sale uluitor de vaste. Omnisciența povestitorului biblic întrece granițele oricărei alte voci întâlnite în literatură.
Din mai puncte de vedere, el este un prim model naratorial atotștiutor și omniprezent. Subsecvent, imaginea sa a fost solicitată în prelegere pentru a propune necesitatea unei perspective suficient de meticuloase pentru a expune toate firele țesăturii din care este alcătuită viața de zi cu zi, în speranța (re)inventării sale în literatură de către un autor ulterior. Însă problema obiectivității rămâne, la rândul său, sub semnul întrebării. Este posibil ca o vedere atât de cuprinzătoare să își asume, la rândul său, partea sa de subiectivitate? Am putea, ipotetic vorbind, lua în considerare o prezență care cunoaște primul cuvânt dar alege să nu îl dezvăluie? Tocmai această portiță lăsată deschisă m-a condus, în final, la concluzia că scriitoarea poloneză a reușit să dea viață unui personaj ce se apropie de idealul pe care tot ea îl solicită, în protagonista volumului Poartă-ți plugul peste oasele morților. Janina Duszejko este, probabil, cea mai părtinitoare figură născocită de Olga Tokarczuk, pentru un roman care nu se lasă mai prejos în numărul de controverse iscate. Categorisit în mod bizar drept o ficțiune polițistă atipică ori, mai recent, drept un eco-thriller, volumul (al cărui titlu, la fel de excentric, este de fapt un vers dintr-un poem scris de William Blake) urmărește întâmplările ieșite din comun ce au loc într-un sat de munte, aflat la granița dintre Polonia și Cehia, prin ochii bătrânei Janina. Mai precis, moartea suspectă vecinului său ursuz este primul eveniment ce aruncă mica comunitate într-o frenezie a crimelor inexplicabile, pe care protagonista încearcă să le elucideze folosindu-se de un instrumentar neconvențional: poezia apocaliptică a lui Blake, diagrame astrologice întocmite tocmai de ea și o atenție obsesivă pentru toate vietățile din jur.
Maniera ușor amară și autoironică în care debutează textul va fi păstrată pe tot parcursul său, fiind un punct de pornire atrăgător și caraghios în același timp, dar care ilustrează perfect paradoxul Janinei. O voce uneori antipatică, alteori cuceritoare, de care ești simultan ademenit și înstrăinat, poarta de intrare în roman se dovedește a fi un caracter capricios, fără pretenția imparțialității. Maniera în care Tokarczuk conciliază credințele radicale ale femeii și felul său dramatic de a vedea lumea cu conștiința întrucâtva supraumană ce pătrunde cu îndemânare în forul interior al altor personaje este remarcabilă, iar momentul final, în care privirea protagonistei se întoarce asupra cititorului devine în sine o revelație a literaturii, asupra șiretlicurilor ficționale asumate de orice poveste.
Este ușor să cădem în capcana dorinței de a găsi sâmburele de adevăr în orice ficțiune, să cercetăm cu fervoare fiecare detaliu în speranța că vom găsi exact punctul în care firul a luat-o pe drumul plăsmuirilor și al irealului. Este și mai ușor să ne mulțumim și să înclinăm capul în fața unei mize politice, atunci când este scoasă la iveală dintre pagini. Nimeni nu contestă rolul educațional și problematizant al lecturii și sunt de părere că în această stare a lucrurilor obligația instruirii cade și în sarcina scriitorilor. Însă avem datoria de a explora acest univers și prin prisma ficțiunii, ca dimensiune reală și verosimilă a ceea ce etichetăm a fi “realitate obiectivă”. Merită să adoptăm, măcar ca exercițiu psihologic, punctul de vedere al naratorului tandru pentru a reda vocea și unitatea lumii de care pare că ne ascundem.