După ce în 2019 am marcat, la Institutul „Sextil Pușcariu”, o sută de ani de la întemeierea Muzeului Limbii Române, suntem acum în pragul unui nou centenar, cel al publicației Dacoromania, devenită o carte de vizită elocventă a școlii filologice clujene. Cum s-a născut această revistă, care și-a câștigat, în scurt timp, renumele de „cel mai bun periodic de specialitate al epocii”, după expresia lui Iorgu Iordan?
Ctitorul ei ‒ același cu al Muzeului ‒, Sextil Pușcariu, se formase în mediul universitar occidental, atât de dinamic la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din 1895, el ajunge student al Universității din Leipzig, discipol al lui Gustav Weigand și unul dintre colaboratorii Institutului de Limba Română, înființat pe lângă Universitate. După ce își susține doctoratul, în 1899, cu disertația Die rumänischen Diminutivsuffixe/ Sufixele diminutivale românești, Pușcariu își va aprofunda studiile de specialitate la École Pratique des Hautes Études din Paris, cu Gaston Paris, Antoine Meillet și Jules Gilliéron, apoi la Viena, cu W. Meyer-Lübke. Încep tot acum colaborările sale la publicații de referință, precum „Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache zu Leipzig” (unde debutează în 1898 cu studiul monografic Der Dialekt der oberen Olthales/ Dialectul de pe valea superioară a Oltului, iar în 1904 își publică teza de abilitare), „Literaturblatt für germanische und romanische Philologie”, „Zeitschrift für romanische Philologie”, „Kritischer Jahresbericht über die Fortschritte der romanischen Philologie” sau „Zeitschrift für vergleichende Literaturgeschichte”.
Modelul unei reviste științifice solide era deja asimilat. Primul număr al „Dacoromaniei” era aproape încheiat în iunie 1920, dar tipărirea unui volum impunător de 608 p. va decurge greoi la Institutul de Arte Grafice „Ardealul” din Cluj, cu o întârziere de peste un an, astfel că pe genericul primei apariții a „buletinului «Muzeului Limbii Române»” este înscris 1920–1921. Ca urmare, primul volum va fi închinat memoriei lui Petru Maior, deschizându-se cu portretul cărturarului de la moartea căruia se împliniseră în 14 februarie 1921 o sută de ani. Așa cum nota Pușcariu în Memorii, „botezul” revistei va fi serbat abia în decembrie 1921.
Programul anuarului din numărul inaugural este expus în editorialul semnat de Sextil Pușcariu, intitulat Muzeul Limbii Române, datat 25 aprilie 1920, în care se reproduce o parte a statutelor Muzeului, prezentate detaliat în „Gazeta oficială”, publicată de Consiliul Dirigent, nr. 87, din 10 februarie 1920, trasându-se și alte linii directoare. Având un profil preponderent lingvistic, revista își propunea să găzduiască în paginile ei studii, „mai ales de natură metodică și principiară, material și notițe”, cu o adresabilitate „pentru specialiști și pentru toți cei ce se ocupă cu studiul limbii și literaturii noastre”. Motivația savantului era expusă cu clarviziune într-o profesiune de credință: „De la această datorie națională și cerință a vremii nu se poate sustrage nici Muzeul Limbii Române; cu atât mai puțin cu cât interesul științific pentru limba maternă există de fapt la aproape fiecare om. Dacă studiile filologice nu mai interesează astăzi publicul mare în măsura în care ele pasionau pe părinții și moșii noștri, vina o poartă înainte de toate filologii înșiși. Aceștia, rupând în mod lăudabil cu romantismul ce stăpânea generația trecută, în loc de a păstra cald interesul pentru studiul limbii, popularizând mijloacele științifice ale școlii celei noi, s-au închis în turnul lor de fildeș, pierzându-se în lucrări de amănunt pe care diletanții nu le mai puteau urmări”.
Publicația s-a impus, între anii 1920–1948, prin cele 11 volume (respectiv 13 tomuri masive) apărute, însumând aproximativ 9.000 de pagini, ca o autoritate în lumea științifică, fiind considerată, mai târziu, „cea mai mare și mai importantă revistă românească de lingvistică dintre cele două războaie mondiale” (Dimitrie Macrea). Deși dominante, domenii precum lingvistica generală, istoria limbii române, lexicologia, onomastica sau dialectologia vor fi secondate de cercetările de filologie și textologie, de istorie literară, de folclor sau de istoria culturii, profilul publicației lărgindu-se considerabil. Vor fi publicate studii de largă respirație, unele cu o tentă monografică, adevărate cărți într-o carte, recenzii și „dări de seamă” de aceeași amploare, dar și pagini atractive de etimologii sau notițe lexicografice, precum și note de lectură condensate. Informațiile bibliografice asupra scrierilor de lingvistică, filologie și de istoria literaturii, publicate în țară și în străinătate între anii 1921 și 1944, sunt prezentate în cadrul unei rubrici aparte, apărută sub diferite titluri pe parcurs: Revista periodicelor, Bibliografia periodicelor, Bibliografia publicațiilor, Bibliografia publicațiilor privitoare la limba română. O rubrică specială va fi inițiată de fondator, începând din volumul IV, partea a II-a, Pe marginea cărților, un jurnal de lectură dezinhibat, scris din convingerea că „o critică «impresionistă» poate fi de folos, când ea e întemeiată pe o experiență îndelungată”. Pușcariu nu ezită, la un moment dat, să-și critice unul dintre foștii săi mentori, imputându-i lui Gustav Weigand supozițiile privind etnogeneza noastră și comuniunea limbilor balcanice.
O succintă trecere în revistă a colaboratorilor ne relevă numele unor cunoscuți lingviști, filologi și istorici literari, dintre care mulți s-au afirmat chiar în paginile acestei publicații. Ne referim la Nicolae Drăganu, „scrupulosul descoperitor de amănunte”, în viziunea memorialistului Pușcariu, apoi la restul pleiadei de muzești dăruiți, între care Theodor Capidan, George Giuglea, Constantin Lacea, Ioan Mușlea, Teodor Naum, George Oprescu, Ștefan Pașca, Emil Petrovici, Sever Pop, D. Popovici, Ion Breazu, Dimitrie Macrea, Al. Procopovici și, bineînțeles, Sextil Pușcariu. Printre cei mai febrili autori, cu mai multe articole în același număr, îl întâlnim pe Vasile Bogrea, dispărut prematur, eruditul „scânteietor”, cum îl va caracteriza tot Sextil Pușcariu. Lista autorilor poate fi, desigur, extinsă, printre aceștia numărându-se savanți străini, precum cunoscutul romanist W. Meyer-Lübke (prezent din volumul III din 1923), Leo Spitzer, Petar Skok (ambii colaborând, printre altele, la rubrica disputată de Etimologii, din volumul II din 1921–1922), Carlo Tagliavini (cu o prezență remarcabilă în volumele III și IV) și Giandomenico Serra, semnătura italienistului din urmă, aflat temporar la Cluj, fiind regăsită în 11 din cele 13 tomuri ale „Dacoromaniei”. Nu întâmplător, revista își trecuse în palmares, din 1926, premiul Societății de Lingvistică din Paris pentru „cea mai bogată publicație de limbă romanică”.
Au gravitat în jurul revistei specialiști și din alte domenii. Multă vreme, a fost nelipsit de la ședințele de comunicări istoricul și arheologul Constantin Daicoviciu, care semnează în revistă scurte notițe etimologice și recenzii, astfel că prezența sa într‑un tablou comemorativ al muzeiștilor din 1937 nu poate fi socotită conjuncturală. La fel, vor fi atrași de atmosfera în jurul Muzeului, devenind colaboratori asidui ai revistei, botanistul Alexandru Borza, medicul Valeriu Bologa, etnologul Romulus Vuia, istoricul Silviu Dragomir și, nu în ultimul rând, epigrafistul filolog I. I. Russu (autor al studiului de răsunet Cuvinte autohtone în limba română, din volumul XI din 1948).
Limitându-ne doar la secțiunea de filologie și istorie literară, se disting studiile consistente consacrate literaturii și culturii române vechi, dintre care sunt de reținut cele semnate de Nicolae Drăganu (Un fragment din cel mai vechi Molitvenic românesc, Catehisme luterane, Manuscrisul Liceului Grăniceresc „G. Coșbuc” din Năsăud și săsismele celor mai vechi manuscrise românești, Mihail Halici, Versuri vechi), de Constantin Lacea (Copiștii Psaltirii Scheiene, Cel mai vechi calendar românesc), ca și de Ștefan Pașca despre catehismul Pânea pruncilor, apărut la Bălgrad în 1702, adevărate modele de critică textuală pentru perioada respectivă. Nicolae Cartojan publică un studiu aplicat și riguros despre Cel mai vechi zodiac românesc: Rujdenița Popei Ion Românul (1620), însoțit de textul versiunii din Codex Neagoeanus, în timp ce Sextil Pușcariu descrie un nou exemplar descoperit din Tetraevanghelul lui Coresi (1561). Sunt valorificate texte inedite sau mai puțin cunoscute: Cazania protopopului Popa Pătru din Tinăud (Bihor), de George Giuglea, Un „Tatăl nostru” necunoscut (1684), de I. Mușlea, Criptograme în cărți din Țara Oltului, de V. Literat, Erotocritul lui Cornaro în literatura românească, de Vasile Grecu. Importante contribuții la Bibliografia românească veche aduc Aurel Filimon și Constantin Lacea. Rămân actuale, de asemenea, studiile de istorie literară ale lui Ion Breazu despre Literatura „Tribunei” (1884–1895), ale lui D. Popovici, care analizează evoluția concepției literare a lui G. Bogdan-Duică, precum și notele lui Bitay Árpád despre o poezie pastorală necunoscută a lui Gh. Șincai, despre resorturile călătoriei spătarului Nicolae Milescu în China sau precizările legate de biografia lui Gheorghe Buitul. Din domeniul comparatisticii se detașează lucrările docte ale lui Petre Grimm (Traduceri și imitațiuni românești după literatura engleză) și ale lui George Oprescu, prezent cu două titluri incitante: Molière în România. Scurtă privire asupra traducerilor din Molière în românește, cu specială atențiune la Misanthropul lui G. Sion și, respectiv, Eliade Rădulescu și Franța. Studiu de literatură comparată. Etnografia și folclorul sunt reprezentate prin studiile dense scrise de Vasile Bogrea, strălucit etimologist, care se referă, de data aceasta, la Cercetări de literatură populară și la Sfinții-medici în graiul și folclorul românesc, ca și de Th. Capidan (Românii nomazi. Studiu din viața românilor din sudul Peninsulei Balcanice), G. Kristóf (Influența poeziei populare române din secolul al XVI-lea asupra lui Balassa Bálint), I. Mușlea (Șcheii de la Cergău și folclorul lor) sau de Romul Vuia (Originea jocului de călușari). Recenziile și „articolele mărunte” pe marginea unor chestiuni actuale de filologie, lingvistică și istorie literară, care se remarcă prin erudiție, prin bogăția informației și nu în cele din urmă prin întindere, sunt deseori veritabile exegeze în domeniu. Sunt relevabile comentariile pe marginea unor lucrări de literatură română veche, printre care cele datorate lui Vasile Bogrea, despre „excelenta monografie” Alexandria în literatura românească, a lui N. Cartojan, dar și cele extrem de severe privind Istoria literaturii și limbii române din secolul XVI și Istoria literaturii române, secolul XVII, ambele de Giorge Pascu, un „mozaic de citate fără ghilimele”. O serie de recenzii pertinente sunt publicate de Nicolae Drăganu în legătură cu volume aparținând lui Mario Roques, Al. Procopovici, Sextil Pușcariu, N. Cartojan, Dan Simonescu, Vasile Grecu și alții. Cu mult discernământ critic, Al. Procopovici respinge opiniile lui N. Sulică vizând modelul străin al Catehismului sibian și al celui coresian. Istoricul literar Ion Breazu comentează ediția fragmentară din Cuvente den bătrâni de B. P. Hasdeu, apărută sub îngrijirea lui J. Byck. În cronica sa despre primul volum al lucrării lui N. Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, Sextil Pușcariu este impresionat de stilul „binefăcător de sobru”. La rândul său, Ștefan Pașca recenzează pozitiv scrierile lui N. Cartojan, Dan Simonescu, Carlo Tagliavini sau ediția versiunii grecești a Învățăturilor lui Neagoe Basarab, realizată de Vasile Grecu, dar taxează Istoria literaturii române a lui Constantin Loghin drept o „adunare de erori, inexactități și lipsuri”. În fine, din ultimul volum al publicației semnalăm recenzia lui Liviu Onu despre cercetarea avizată a lui Ioachim Crăciun referitoare la catehismele luterane românești, în care nu ezită să pună sub lupă erorile de transcriere interpretativă. În aceeași manieră analitică sunt recenzate lucrări de sinteză sau monografice consacrate perioadei moderne, între care se înscriu cronicile lui Ion Breazu despre I. M. Rașcu, Eminescu și catolicismul, Al. Dima, Al. Odobescu – privire sintetică asupra operei și personalității, Gh. Bogdan-Duică, Eftimie Murgu, și Anghel Demetrescu, Opere, într-o ediție de Ovidiu Papadima. Recenzând o lucrare comparatistă a lui Ion Gherghel, Goethe în literatura română, istoricul literar clujean consideră că informațiile de amănunt nu sunt disciplinate de o „metodă riguroasă și lucidă”. În aceeași notă pătrunzătoare apar și cronicele semnate de D. Caracostea la cele două cărți ale lui D. Popovici: Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, alături de „Santa cetate”. Intre utopie și poezie. Nu lipsesc accentele critice, ca de exemplu cele ale lui Sextil Pușcariu, care, în recenzia monografiei Mihail Kogălniceanu, de Radu Dragnea, este deranjat de limba „schimonosită”. La fel, D. Popovici, într-o cronică la Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, îi reproșează editorului faptul că reliefarea personalității criticului junimist se face în detrimentul unor autori de talia lui Hasdeu și Odobescu. Din perioada interbelică, atenția comentatorilor este polarizată de câteva titluri notabile de critică și istorie literară sau de stilistică. Astfel, Ion Chinezu și N. Georgescu-Tistu recenzează Memoriile, respectiv volumul IX din Criticele lui E. Lovinescu. Totodată, I. V. Constantinescu scrie despre Arta prozatorilor români a lui Tudor Vianu, în timp ce G. Bogdan-Duică și Ion Breazu comentează lucrarea lui Ovid Densusianu, Literatura română modernă, vol. I–III.
O asemenea revistă de prestigiu nu se putea ivi decât într-un mediu propice, stimulativ pentru creația științifică. Un astfel de ferment de dezbatere academică constructivă l-au constituit ședințele săptămânale de comunicări de la Muzeu, despre oportunitatea cărora Sextil Pușcariu spunea, în 9 ianuarie 1940, la puțin timp după încetarea din viață a lui Nicolae Drăganu: „Am profitat unul de altul prin criticile reciproce, acerbe uneori, spirituale de cele mai multe ori, niciodată însă amărâte, căci spiritul de critică nu izvora niciodată din plăcerea de a distruge, ci din dorința de a completa, iar bucuria pentru descoperirea altuia era totdeauna mai mare decât ispita de a persista într‑o eroare. În această atmosferă s-a putut dezvolta acea adevărată emulație între noi, care a produs volumele «Dacoromaniei» și cele publicate de cei mai mulți dintre noi la Academia Română”.
O încheiere potrivită pentru acest excurs istoriografic aniversar mi se pare a fi însă reproducerea unui pasaj dintr-o scrisoare adresată lui Sextil Pușcariu, de la Graz, de celebrul lingvist german Hugo Schuchardt în 28 februarie 1922, aflată în colecția Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”, în care se face elogiul revistei clujene. Iată cuvintele sale: „Aber schon ein Durchblättern der «Dacoromania» wie ich es gestern vornahm, lässt mich erkommen welche fruchtbare Initiative, welche weite Umblick sich hier offenbar. Ja wahrlich nun gibt es auch in wissenschaftlichen Sinn ein Großrumänien” (în traducere: „Dar de cum mi‑am îngăduit răgazul să răsfoiesc ieri «Dacoromania», m‑a cuprins mirarea față de ce elan rodnic, ce perspectivă largă se vădesc într‑însa. Acum, într‑adevăr, există o Românie Mare și din perspectiva științei”).
Ca legatară simbolică a moștenirii filologice a lui Sextil Pușcariu, generația actuală de cercetători clujeni încearcă, prin noua serie bianuală a „Dacoromaniei”, căreia i se alătură „Caietele Sextil Pușcariu”, precum și mai recenta „Dacoromania litteraria” (on-line), să preia și să continue orizonturile deschise de publicația omonimă în urmă cu un secol.