Eikon „imagine” + klasma, „distrugere” este acțiunea de a înlătura sau distruge reprezentări considerate anterior sfinte. Dacă încep mica mea intervenție cu o definiție din DEX e pentru că nu am găsit o alta mai potrivită pentru a-mi împacheta impresiile pe care cartea lui Marius Zubac mi le-a lăsat în minte. Căci Viețile noastre într-un fișier Word, volumul cu poezii pe care îl am în fața ochilor acum, se vrea o declarație de independență față de poezia care s-a scris până la el. Acum, ca să fiu mai corect, o declarație de independență nu-i iese poetului, dar una de autonomie tot reușește. Iar pornirea belicoasă apare la suprafață încă din poemul de deschidere al cărții: Poezia ca o cafea tare. O cafea care să ne trezească (căci aceasta e consecința îndătinată a cafelei) și să ne smulgă din visul romantic și să ne dea cu fruntea de realitatea zilelor noastre: „Mă veți întreba cum rămâne cu seara pe deal/ cu floarea zărită lângă tulpină/ cu poemele noi cu izuri sarcastice/…/ o, vouă vă zic: fac sera pe deal/ fac izul sarcastic de lângă tulpină…” (Cuvântul fac nu vi-l mai traduc.)
Poetul își propune să ne lărgească lumea ce poate cădea sub incidența poeziei. Să încorporeze lumea IT-ului și lumea IA și cea robotizată cu programe Excel pe care să le supună cercetării poetice, căci poezia pare a deveni o metodă de cercetare. Sigur că uneori îi iese poetului, alteori nu. Când așteaptă mașinile să vină să se desfete cu poezia, poemul rămâne declarativ, dar trebuie să recunosc că poetul e convingător, ba chiar surprinzător de bun când îi așază pe cei patru cavaleri ai apocalipsei pe trotinete electrice și când imaginează o astfel de trotinetă a timpului pe care călătorește împreună cu iubita sa. (Am o trotinetă în sufletul meu.)
O obsesie pentru care nu pot evita să-l consider pe Marius Zubac un poet admirabil este meditația asupra cuvântului. Obsesia pentru cuvânt e un element central al poeticii sale. Cuvântul este văzut ca o „cămașă a sufletului”, „prapor înainte mergător”; „în grădina lui Ion păsările sunt de fapt cuvinte”; „Noi suntem un nou cuvânt/ și privesc acest nou prunc/ cum dă din piciorușe și din mânuțe/ cum privește el cu ochii lui veseli…”. Să iubești cuvintele, google, iar poetul se gândește pe ce ram al poemului să-l așeze. Amestecul acesta de gingășie și seriozitate, de joc în vecinătatea ironiei fine, prinde foarte bine pe Marius Zubac, mai ales când își întinde aria de diminutive și asupra computerului: „google, gugulică mâncate-aș/ haide la tata să-ți dea un pupic”. (Viețile noastre într-un fișier Word.)
Gata! Nu mai am cum să ocolesc adevărul. Ați observat că am spus fraza asta ritos și solemn ca în unele poeme ale lui Marius Zubac. În fond, cartea aceasta este o foarte bună carte de poezie de dragoste. O mărturisește și poetul, căci al doilea ciclu al cărții e intitulat, și nu întâmplător: Iubirea e ostatică în creierul meu. Câteva poeme sunt atât de frumoase încât, după a mea părere, rămân antologice. Păcat că nu e timp să le citez aici, dar titlurile lor tot o să le amintesc: Prin fața ochilor noștri; Un ciudat animal (poem care aduce aminte de poemul O mamă al lui Eminescu); Dragostea ta; Capătul lumii; Vinul pe care îl beau singur (poem de o melancolie corozivă).
Primul lucru la care, de fapt, ar trebui să răspund este: dacă avem de-a face cu un poet autentic sau cu un mim de poet. Răspunsul meu este: Marius Zubac nu mimează, el chiar este poet cu acte în regulă. Prin acte nu înțeleg cărți publicate: Timpul când visez, timpul când mă reîncarnez (ed. Casa Cărții de Știință), Toată lumea vorbește de mine (Limes), plus poeme în multe reviste, plus debutul colectiv în Alpha 87, ci faptul că are în posesie obsesiile amintite mai sus. La care se cuvine să amintesc încă o obsesie (cel puțin așa o interpretez eu): teama de uitare. Ea explodează stilistic prin abuzul de repetiții. Abuz e un fel de a zice, căci nu e deranjant, e chiar o plăcută amprentă stilistică. Voi da doar câteva exemple, alese dintre cele foarte multe: „e posibil, e posibil”; „i-am iubit, i-am iubit”; „există, există”; „îmi amintesc, îmi amintesc”; „acesta, acesta”; „prea bine, prea bine” etc. Aș putea umple o pagină întreagă.
Repetiția are aici și rolul de a fixa mai bine în memorie ideea poetică, dar și de a da o curgere aparte versului. E un fel de lubrefiant stilistic.
Nu-mi rămâne decât să-l felicit pe autor și pe editor și să i-o zic verde în față: mi-a plăcut cartea ta, e bună!