Noul vechi: filmele românești

Noul vechi: filmele românești

La Gomera

Cred că s-a săturat și Corneliu Porumboiu de toate discuțiile despre Noul Cinema Românesc, planuri-secvență și alte cele. Așa reiese cel puțin din felul în care arată La Gomera. Din ce e La Gomera: un neo-noir. Acum, trebuie zis că virajul ăsta, spectaculos la prima vedere, de la planuri lungi la un montaj ceva mai clasic, de la film de gen tratat cu încetinitorul (Polițist, adjectiv) la film de gen punct, e mai lin decât pare. Porumboiu face film de gen așa cum au făcut filme de gen mai toți regizorii arthouse cărora le place să își țină personajele într-o încăpere și să le asmută unul pe altul. Noul Porumboiu arată destul de similar cu vechiul Jarmusch sau (poate mai ales, din cauza accentului pus pe absurdul situațiilor) cu vechiul Kaurismäki. La Gomera e un noir în care se vorbește mult. Ceea ce, în sine, e un pleonasm, protagonistul din filmul noir vorbește oricum mult, violența lui e mai întâi verbală, agresivitatea lui reiese din postură, din expresii, înainte să se manifeste fizic. Protagonistul din La Gomera, interpretat de Vlad Ivanov, e totuși din specia ceva mai târzie, mai atinsă de existențialisme de abia întrezărite, a acestui tough guy tipic, e un soi de versiune a lui Eddie Constantine, așa cum era preluat de Godard sau (pe partea americană) o versiune a lui Lee Marvin, cel din Point Blank. Cristi, personajul lui Ivanov din La Gomera, duce cu el un fel de melancolie și o vinovăție din cauza cărora, în film, mai mult i se întâmplă lucruri, e mai degrabă un observator decât un tough guy. Cum era de așteptat de la Porumboiu, filmul are și un filon conceptual, sunt și aici teme care se tot reapar și duc filmul într-o zonă meta – așa pare să funcționeze muzica de operă (și ce se zice despre ea). E și un film cu trimiteri, cu citate, foarte explicite – de exemplu, obligatoria femme fatale din film se numește Gilda, ca și protagonista din clasicul lui Charles Vidor cu același nume. Dar, surprinzător, e și un film în care iese din nou în evidență, ca în scurt-metrajele lui de început, partea sentimentală (dacă am înțeles bine finalul) și cea melancolică (dacă, așa cum cred, citatul din seria Comisarul Moldovan e pe bune – și cred că e, vrei, nu vrei, Sergiu Nicolaescu a plantat în cultura populară autohtonă cea mai longevivă ipostază de tough guy) a lui Porumboiu. E cumva emoționant să-l vezi pe Porumboiu jucându-se cu aluziile cinefile, fâcând o glumă pe care o aștepți mai degrabă de la un student care acum își face primele filme: din toate locurile posibile din lumea asta, Cristi își dă o întâlnire conspirativă tocmai la cinematecă, în timpul unei proiecții a filmului The Searchers de John Ford. Deci, noul Porumboiu? E și noul, e și vechiul, e o sinteză care te face să vrei să-i revezi toate filmele.

Parking

Protagonistul din filmul lui Tudor Giurgiu, Parking, un scriitor nedebutat care supraviețuiește cumva în Spania pe 300 de euro pe lună, ca paznic de noapte, zice la un moment dat că viața unui scriitor e total neinteresantă. Apoi, scenariul pare să uite cu totul această idee rezonabilă. Parking e un romance, e povestea idilei dintre scriitorul imigrant și o cântăreață din Spania care trăiește tot precar, visând la rândul ei să devină cândva faimoasă. Ambii sunt căsătoriți, pe amândoi pare să-i macine un fel de nefericire vagă. Când flirtează, sunt prinse foarte bine în dialoguri resentimentul lui față de situația în care se află, dar și precauția ei amuzată și ușor condescendentă. Ar trebui să fie un film despre felul în care se întâlnesc și se judecă reciproc două culturi. Nu știu dacă e vina romanului lui Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea, pe care e bazat filmul, dar perspectiva scriitorului monopolizează de fapt filmul. Li se dă prea puțin spațiu să devină mai complecși și protagonistei, și celor două personaje secundare din film. O fi viața scriitorului neinteresantă, dar cam peste tot gândurile lui, experiențele lui, poeziile lui, preferințele lui culturale trec în prim-plan. Celelalte personaje devin doar un fel de substanțe de contrast pentru evoluția lui. Belén Cuesta, în rolul protagonistei, trebuie să joace (și o face foarte bine, de-a dreptul luminos, de altfel) un amestec de jovialitate și tristețe mai profundă pentru care scenariul nu oferă prea multe explicații. O singură replică de-a ei mai echilibrează cât de cât lucrurile – cea în care-i spune scriitorului că prea își plânge de milă filozofic. Oricât de interesant ar fi personajul ei (sau celelalte care mai apar în film), prea se vede efortul scriitorului de a-și construi de fapt, cu un fel de falsă modestie, propria autobiografie intelectuală. Altfel, filmul e frumos, e bine șlefuit, directorul de imagine Marius Panduru face foarte bine ceea ce a făcut și cu altă ocazie, în Loverboy, adică scoate din banalitate decorul ușor dezolant, filmând mai multe secvențe în magic hour. Am ceva rezerve față de insert-urile nostalgice ale protagonistului, filmate diferit, încercând să surprindă și vizual un soi de look rough al peliculei din anii ’90, dar o fi o chestie de fidelitate față de materialul-sursă, de traducere a monologului interior. Iar scenele de acțiune din film m-au făcut să mă gândesc la cât mișto se face în circuitul arthouse de filmul de Hollywood, până trebuie cineva să regizeze o scenă de acțiune care să fie și clară, și dinamică.

E, oricum, filmul cel mai apropiat de ceea ce cred că încearcă să facă de ceva vreme Tudor Giurgiu, adică și-și, ceva între film de artă și film de public. Se vede un pic și intenția de a seduce publicul cu orice mijloace, de a-i face cu ochiul. Niște români surprinși de protagonist în timp ce fură noapte se dovedesc a fi din (de unde altundeva?) Teleorman, iar dacă ochii nu mi-au jucat feste la un moment dat apare și un graffiti cu „Puto PSD”. E probabil filmul cel mai coerent al lui Giurgiu, păcat de insert-urile de care ziceam și de finalul prea abrupt. Și de perspectiva asta self-serving a artistului-scriitor. Până la urmă, și părțile cele mai bune, și cele mai discutabile din film de aici par să vină.

Monștri

Monștri e filmul românesc din competiție. De fapt, sunt vreo două scurt-metraje și jumătate lipite la un loc. Filmul are trei părți, iar în primele două imaginea are dimensiunea aproximativă pe care o are o filmare făcută cu telefonul mobil – o formulă vizuală împrumutată probabil din Mommy de Xavier Dolan. În filmul lui Marius Olteanu, diferența asta ar trebui să traducă experiențele pe care le au într-o seară un el și o ea, într-o relație de mai multă vreme, prima dată separat, apoi împreună. E o găselniță, și ar funcționa probabil mult mai bine dacă filmul nu și-ar pierde suflul exact când are mai multă nevoie de el, adică în ultima parte. În primele două părți, când cei doi iubiți discută fiecare cu câte un necunoscut, dialogurile sunt mult mai dinamice, e cel puțin teatru filmat de bună calitate. Când devine evidentă drama care îi unește pe cei doi, dialogurile sunt mai laconice, situațiile mustesc de aluzii și de vorbe pe jumătate spuse. În plus, din momentul în care acțiunea începe să fie filmată pe ecran larg, devine oarecum evident cât de șovăielnică e regia lui Olteanu. De aceea, Monștri pare inegal și indecis pe final. Păcat de subiect, care e unul curajos pentru cinemaul românesc, păcat de ușurința și naturalețea cu care Olteanu duce mai departe, în partea a doua a filmului, o scenă de flirt și de seducție între doi bărbați, păcat de talentul lui de a scrie dialoguri. E un film care eșuează onorabil (e greu de găsit, ce-i drept, o rezolvare pentru drama din film) și din care merită reținut talentul lui Olteanu de a crea niște situații care nu par false, cu toată încărcătura lor emoțională.

Mo

E ceva cu horror-ul românesc. Nu pare să găsească nimeni o formulă, să spargă gheața. Poate și fiindcă, din câte încercări am văzut până acum, cam toată lumea vrea atmosferă, își pune banii pe efecte, pe sunet sau pe orice altceva, numai pe dialoguri nu. În timp ce vedeam Mo de Radu Dragomir, am sperat că în sfârșit cineva mizează și pe partea asta. Pe ideea că dialogurile trebuie să fie simple, să fie credibile, să te țină în scaun până începe măcelul. Mo nu e chiar-chiar horror, dar într-o primă fază face cam ce ar trebui să facă un horror bun și low budget. Plot-ul e aproape banal: două studente ajung noaptea acasă la un profesor universitar și devine clar, pe măsură ce trece timpul, că șiretenia și farmecul lui sunt dublate de un sadism de abia stăpânit. Pe scurt, tot filmul e un joc de-a șoarecele și pisica. Acest joc, felul în care profesorul mai că le lasă să plece, mai că le impune să stea, e stăpânit foarte bine de Dragomir. În plus, ajută jocul lui Răzvan Vasilescu, care, în rolul profesorului, e și mieros, și excentric, și amenințător, trecând cu ușurință de la o stare la alta. Ce nu merge la acest film e psihologia prea simplă a personajelor, pe care Dragomir speră ca spectatorul o s-o înghită pe de-a-ntregul. De ce nu pleacă fetele, când devine clară amenințarea? Aici filmul devine simplist. Personajul care dă titlul filmului pare o marionetă, ținută în picioare de o singură sfoară. Profesorul e mai bătrân, ea și-a pierdut tatăl. Ei îi place muzica mai veche, pe viniluri, (evident) moștenite de la tatăl ei, profesorul știe foarte bine muzica asta. Și tot așa. Prea simplu, prea greu de crezut. Și prea la suprafață, până la urmă. Un horror bun sapă în tine, dezgroapă de acolo niște frici care ar trebui să țină de prezent, să aducă în prim-plan ce e de temut în jurul nostru acum. Frica în filmul lui Dragomir e prea cultural-psihanalitică, prea prăfuită, prea clișeu de psihologie, anul I. Rămâne din filmul ăsta, pe lângă rolul mai neobișnuit al lui Vasilescu, o încercare, pe jumătate reușită, de a reduce la esențial premizele unui horror sau thriller. E măcar un pas în direcția bună.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.