Deși înțeleg perfect însemnătatea lor pentru istoria literaturii, nu gust neapărat nici jurnalele, nici corespondența publicată după moartea autorilor. Nu-mi pot reprima senzația stânjenitoare (și, da, plină de delicii) că spionez prin gaura cheii. E vorba de texte cu mare doză de intimitate care s-ar cuveni să rămână secrete sau accesibile doar cercetătorilor. Memoriile, în schimb, scrise pentru a recupera un trecut printr-o operație atentă de selecție, ajustare, interpretare (ficționând, inevitabil) sunt cu totul altceva. Jurnalul, ca specie, e de comentat între ficțiune şi document, cu precauțiuni cerute de această teribilă cumpănă a oricărui text, în cele din urmă. Cu o poetică extrem de „relativă” în ciuda repetatelor circumscrieri teoretice, jurnalul intim este, esențial, transcriere. Simultaneitatea trăit/scris este exclusă, dacă lăsăm deoparte încercările demonstrative de genul „acum când scriu aud clopotele bătând de vecernie”. Fascinația jurnalului stă în iluzia întreținută cotidian că eşti şi ai un rost de vreme ce, iată, laşi urme (pe hârtie). Sintagma pe care o foloseam cu alt prilej, poltergeist fantasmatic, e mai puțin pleonastică dacă te gândeşti la dubla mişcare a imaginarului: inventezi un mişcător-de-mobile interioare a cărui existență e deja imaginară şi care nu-ți va face ficțiunea interioară mai puțin imaginară, însă îți va furniza un material de o aparentă concretețe pe care îți poți lucra senin realitatea. Marea ficțiune are ambiția de a crea lumi de forța şi mărimea celei reale. Mica ficțiune a jurnalului, a memoriilor, a mărturiilor are ambiția de a propune ca lume mărunta, cotidiana, nesigura de sine, prăpăstioasa viață a individului.
La apariția primelor patru volume din Jurnal (1993-1998), spuneam că, om de lume închis în sine, un lucid încrezător în semne, european atașat de rădăcinile sale ardelene (vezi Ca o imensă scenă, Transilvania…), Mircea Zaciu diaristul poate fi resimțit şi ca entomolog atins de perversități, cum îl vedea Octavian Paler; dar, cum tot el adăuga, avem de-a face cu „portrete extraordinare, de mare prozator”, cu „o pulbere de detalii expresive care-l apropie de un roman frescă, fără să piardă din valoarea sa de document excepțional.” Pe de altă parte, cea mai exactă caracterizare a felului de a scrie jurnal al lui Mircea Zaciu mi se pare a lui Laurențiu Ulici, care îi prevedea destinul de „cea mai agresivă operă de ficțiune a unui scriitor român”. Profesorul transcrie tot cu o sinceritate aproape insuportabilă, dar o face conştient de faptul că transcrierea, trunchiată, oricât de amănunțită ar fi, introduce o presiune pe care realitatea nu o are ori nu e conştientă de ea. Mici gesturi diurne traduse în cuvinte expresive (talentul de prozator e neîndoielnic) recompun sensuri și texturi tainice și intră în relații inedite. Jurnalul eternizează şi dă greutate unor fleacuri cotidiene pe care le trec cu vederea protagoniştii înşişi, iar istoria mare nu le reține în niciun fel. Protagoniştii, unii, se pot burzului, cum au şi făcut-o, dar istoria, când va dori cu adevărat să afle cum a fost în jumătatea ultimă de secol, va avea nevoie de însemnările Profesorului.
La apariția a încă două volume (5 și 6, Editura Limes, 2020, 478+574 pagini; prefață și note de Ion Pop), adaug alte câteva impresii de lectură. Valoarea de document e sporită dată fiind perioada pe care o acoperă: 1990-1993. Una dintre cele mai tensionate, mai cețoase, căci în vălmășeala acelor ani, când libertatea cuvântului ajunsese la dezmăț și „adevărurile” individuale ori „de gașcă/partid” se ciocneau uneori până la sânge, devenise la fel de complicat să descrii lumea care a trecut ori să prevezi încotro ne îndreptăm. Pe acest fundal accidentat și alunecos, dătător de nevroze, Mircea Zaciu se simte singur și marginalizat. Îl recunosc din nou pe cel din Teritorii: în spatele ochelarilor fumurii şi dincolo de răceala aristocrată a vestimentației, vibra o adevărată vocație a dialogului şi a dăruirii, o tensiune molipsitoare, o existență în cumpănă în căutare de certitudini. Greu de numit mizantropie deschiderea sa spre ceilalți, chiar dacă judecățile lansate acum în clipă nu sunt dintre cele mai îngăduitoare.
Prietenii, apropiații, cunoscuții (cei mai mulți cu nume și renume) – numărul lor e impresionant, Profesorul fiind mare cultivator de relații și degustător de taifasuri sunt prinși în complicate, nesăbuite, naive jocuri politice sau angajați în proiecte ministeriale din păcate la fel de naive, utopice; se adună pe fugă, se agită, așa încât cele două volume au drept refren mâhnirea de a fi fost uitat de toți, lăsat deoparte, scos din joc și din jocuri. Nu primește răspunsul așteptat la scrisorile pe care le trimite în patru zări, cei care promit să-l sune ori să-l caute uită să se țină de cuvânt: cutare „îmi explică, încurcat, de ce nu mi-a mai scris, deși nu e chiar clar”; „ocolit, izolat, nu are rost să mă mai agăț de vechile relații. Să le socot capitol încheiat, mort”; un altul „nu pare dornic să mă revadă și-l găsesc foarte schimbat”; „o imensă amărăciune pentru izolarea și singurătatea în care trebuie să mă zbat… în indiferența celorlalți. Inclusiv copiii”; „Tăcere generală”. În fine: „Robinson, asta sunt. Și e de meditat dacă eroul lui Defoe voia cu adevărat să iasă din starea (condiția) lui…”
Pendulând între România și Germania, cu câte-o vizită fugară la București ori la Paris, culege întristări și dezamăgiri. Multele întâlniri se petrec la masă, acasă la el ori la alții, la vreun local. Dar convivialitatea și-a pierdut culoarea și exuberanța, „nu mai e atmosfera de altădată, s-a dus”. La mesele mai mult ori mai puțin amicale, „discutăm despre politică, literatură, oamenii zilei… Diverse dezvăluiri. «Misterele» persistă însă”. Citește ziare, cărți, provoacă dezbateri, ascultă știri: „Ascult, până târziu, siderat și cuprins de o imensă scârbă”. E îngrijorat de „chestiunea insolubilă a relațiilor maghiaro-române”, de „virulența popoarelor mici, cu trecut cotropitor, reduse apoi la dimensiunile lor reale și neputând renunța la mania grandorii”. Îl deprimă lipsa de generozitate și de proiecte comunitare – „Nimeni nu se gândește la interesul general (național) al culturii ăsteia” –, dar și revizuirile fără frunte, destinul precar al instituțiilor culturale. Deși fărâmițată ca în orice jurnal, radiografia pe care o aplică celor patru ani e demnă de tot interesul. Înregistrează și comentează confruntări violente, demonstrații, ezitări și poticniri la vârf, politică și politici.
Pe fundalul marilor teme ale zilelor de atunci, indiscreția diaristului rămâne la cote înalte: transcrie tot ce i se spune, ce află, ce gândește. Sub imperiul umorii de moment, nu se sfiește să deseneze rapid crochiuri acide: cutare „e nițel cabotin, și tot așa și scrie”; o doamnă e „acră și înțepată”, alta „agitată, nevricoasă” sau „vizibil nesinceră”, iar alta pare „cu mințile cam aiurea”. Nu lipsesc, desigur portretele laudative: „bună școală a fost, pentru echinoxiști, universitatea clujeană, cât de mult le-a lărgit orizontul și cum i-a format, în sens superior, Ioana Petrescu, de la care decurg argumentele, imbatabile, ale lui Cis despre opera lui Budai Deleanu”.
Îi descriam altădată eleganța desăvârşită, gesticulația rasată (pe care numai la un Alexandru Paleologu am mai întâlnit-o): simpla aşezare a unui picior peste celălalt dezvăluia o prelungă aristocrație a spiritului, o extremă suplețe a gesturilor. Ținuta lui vestimentară era mereu impecabilă. Descopăr acum că, de pe poziția de om pentru care vestimentația e stil și dovadă de respect, nu iartă nicio abatere. E șocat de „țicneala” cuiva de a recurge la „costumația de june-golan în blugii și geaca americănești, cam soioase” și e gata să bănuiască „semnul unei dereglări mai adânci”, cutare e „șleampăt, cu ghete scâlciate”, o cucoană e „îmbrăcată cu furca, fără gust, dar afectată în tot ce spune”. Descoperă un București „plin de figuri pestrițe, femei fardate țipător, costumații carnavalești, explozie de vitalitate bezmetică. Un fel de euforie instinctuală, ca înaintea unei catastrofe”; „lume de strânsură și îmbogățiții peste noapte”.
Ion Pop are dreptate: pentru Mircea Zaciu „lumea era o scenă pe care o urmărea mereu cu o curiozitate de spectator capabil să surprindă expresiv toate mișcările în decoruri evocate cu un ochi exersat și pătrunzător, de critic și moralist”.