08.01
Nicio poștă, doar câteva rânduri de la pisălogul de Lăpădatu, de aici din Bonn. În țară, aflu, sunt inundații mari. Aseară, i-am telefonat lui Jean de ziua lui. Nu avea zaiafet, ca altădată, erau doar ei cu familia lui Doru Pop. Mi-a dat adresa doamnei Stolojan, căreia vreau să-i cer textul lui Jean Mouton pentru Vatra. Am făcut un dosar cu ceea ce vreau să duc (ori să trimit) în țară. A. nu și-a făcut apariția din China (deși trebuia să vină pe 6 crt.). Să nu fi venit? Ori, mai degrabă, i se fâlfâie de noi. Mai plauzibil că are aici pe șoferii lui și evită să ne caute, pentru a nu apela la serviciile lor, deși aș fi vrut să trimit o sacoșă cu cărți și reviste care aici nu-mi folosesc, iar în țară le-aș putea utiliza (sau dona la BCU). Am făcut, până una-alta, un depozit în boxa de la subsol.
Timpul s-a mai încălzit, sunt câteva grade peste zero și semne de ploaie, după un soare matinal, cu aer înșelător, primăvăratec. Iarnă dură în tot Vestul, deplasată acum spre Est. I-am scris lui Gațe. M-aș duce la el, în Elveția, dar cum? Mâine am consultație la medic; mi-e teamă că-mi va impune o internare clinică. Uneori, o imensă și mută disperare. E și absența dureroasă; o resimt tot mai profund.
Seara, m-a sunat Carmen să-mi spună că volumul despre Transilvania apare cam într-o săptămână, că arată „destul de bine” (Ce să zic? Asta s-ar traduce prin: nu arată bine.), îmi reproșează că nu am avut încredere în ei, că Marian a refuzat onorariul (ridicul) pentru DSR I, acum iar nu au bani ș.a., G. ar fi cvasi-terminat un nou roman (măi, să fie!), s-ar fi întors de la Cluj cu 300 p. noi, după un concediu acolo de câteva săptămâni. Curios să văd ce iese și din asta!
Moartea lui Mitterrand azi-dimineață.
10.01
Urmărit de două zile toate programele TV cu Mitterrand. Moartea mitizează. La o masă rotundă, la care d’Ormesson a încercat să strecoare câteva rezerve morale asupra omului, a fost întrerupt și „pus la punct”. Bietul d’O. voia, zicea, să schimbe atmosfera ipocrit-oficială și „limba de lemn” în care vorbeau toți. Atacat – și nu fără motiv – în viață, mai ales pentru ultimul septenat, Mitterrand e acum cvasi-zeificat.
Sunt și lucruri interesante, pe care le aflu abia acum, în trecutul lui. Inclusiv episodul „Vichy”, multă vreme ținut sub obroc și apoi ieșit la lumina publicității și care a făcut scandal. Unul dintre participanți, tânăr, numele lui mi-a scăpat, arată că Franța a trăit (mai trăiește) sub teroarea clișeului „rezistenței” unanime: toată țara a „rezistat” ocupantului, când realitatea n-a fost deloc așa. De aceea, numai reabilitarea unui adevăr istoric (prin renunțarea la legendă și mitificare) ar relativiza și episodul Mitterrand–Pétain, ținând seama de mediul catolic-tradițional-conservator din care junele venea, de apropierea (simpatiile) lui pentru dreapta antebelică, maurrassiană sau nu, chiar cu rezervele că nu împărtășea două din punctele esențial-ideologice ale drepte: pronazismul și antisemitismul.
Câteva „bons mots” ale fostului președinte francez (care a înfruntat, zice-se, cu mult curaj și demnitate boala/perspectiva morții):
„Je crois dans les forces de l’esprit. Je resterai avec vous.” (Cred în puterea spiritului. Voi rămâne cu voi.)
„Ce n’est de mourir que j’ai le plus grand souci: c’est de ne plus vivre.” (Nu de moarte îmi pasă cel mai mult, ci de faptul că nu voi mai trăi.)
Întrevederea lui cu Jean Guiton, nonagenar, ce și-au vorbit unul altuia despre moarte. În Frankfurter scurt interviu al centenarului Jünger, la Wilflingen, despre întâlnirile lui cu Mitterrand (pe care l-a admirat, deși nu fără rezerve).
Cineva spune despre el: „Il est mort comme il avait vécu: libre et insaisissable.” (A murit așa cum a trăit: liber și de neatins.)
Se subliniază mereu și mereu că a fost un om complex, spre a se evita, eufemistic, să se spună contradictoriu și cu destule umbre. Unii folosesc totuși, insinuant, termenul de ambivalent (personalitate ambivalentă, „misterioasă” etc.).
Imagini ale pelerinajului în fața locuinței de pe Av. Duplay, unde e depus, mii de parizieni cu câte o floare (trandafir). A locuit până în ultimul moment în casa ce-și cumpărase cu ani în urmă pe rue de Bièvre, la nr. 22.
Despre boală, când era (foarte des) intervievat, spunea că duce „un combat honorable contre soi-même” (o luptă onorabilă cu sinele meu).
Impresionantă (poate cea mai) imagine din primăvara trecută, în Tuilléries, pe o alee, filmat de un cineast care, fiind centenarul cinematografului, l-a prins în obiectiv cu aparatul fraților Lumière.
Joi, înmormântarea la Jarnac, în micul cimitir local, cripta familiei M. (familie mic-burgheză, se subliniază; unii spun că tatăl era șef de gară în J., în FAZ scrie că ar fi avut o mică fabrică de oțet în localitate). Odinioară ar fi imaginat un soi de mausoleu pe un munte, unde-i plăcea să facă anual o ascensiune memorială, cu familia și apropiații politici. Locul l-ar fi ales cu Danielle pentru un „memorial”, dar – nu se știe pentru ce motiv – ar fi renunțat in extremis, alegând să fie înhumat în Jarnac-ul natal (unii adaugă „provizoriu”, căci e posibil ca ideea mausoleului să se reactualizeze!).
—
Scrisoare de la Dohi, din Suedia, cu poeme și desene. Îi răspund. I-am scris și Ioanei Crăciunescu, la Paris. Am vorbit cu R. ieri să-l rog să trimită cu șoferul lui A. corespondența. După, m-am simțit tot mai rău. De două zile plouă și termometrul arată peste 5 plus, dar eu mă simt slăbit și incapabil de ceva. Consultat ieri medic nou, Krafft, care mă trimite tot la Hoetzel (săptămâna ce vine). Nu crede în succesul unei intervenții, deci nici a unei investigări cu cateterul; starea mea ar fi mult prea gravă. Dorm prost, mă trezesc adesea cu senzația unei panici (că nu mai pot respira), simt că mă sting.
Ce e de făcut?
—
I-am scris Getei să completeze textele (ecouri critice) pentru volumul III. Anexez câteva „ecouri”. Ar mai fi de adăugat un fragment din articolul lui Ierunca, însă nu-i dau de urmă, și (eventual) din Tismăneanu (scrisoarea).
15.01
De câteva zile, timp mai frumos, stabil, primăvăratec, aproape, doar că azi temperatura a scăzut iar. Ieri au fost 7 grade, plimbare prin Duisburg, la prânz. Alaltăieri, sâmbătă, la Köln, în vizită la Adri. Văzut locuința, foarte frumoasă, și noua ei achiziție, pictura cehului avangardist, datată 1946, realmente foarte frumoasă. Încântat de gustul desăvârșit al fiicei mele. Scrisoare de la Janosi, căreia îi postez imediat răspunsul. Altfel, nimeni nu mă răsfață, tăcere din toate părțile; nu înțeleg dacă poșta română merge prost sau cea germană (?).
A. tace și el deși promisese să vină pe la noi și să trimit prin șoferul lui o sacoșă. Am pregătit-o cu cataloage, cărți ș.a. pentru Cluj, dar A. n-a mai dat niciun semn. Îl rugasem pe R. să treacă pe la firmă să lase corespondența sosită pe numele meu, să mi-o aducă șoferul. Nimic. Stare proastă.
Lectură din Klaus Mann (jurnalul pe 36–37, interesant, semnificativ, îl simt foarte apropiat, de făcut unele excerpte). Escapadele erotice notate în franceză (De ce? Din moment ce autorul e complet sincer în jurnalul lui, se dezgolește total; poate fiindcă franceza e simțită ca limbă a erosului?). Gândul să-i scriu lui R. un ciclu de scrisori pe care să i le las exclusiv (pentru posteritate).
Ieri i-am spus lui C. că aș dori să donez toate cărțile de la Cluj BCU (ca legat); nu părea a fi de acord, dar la argumentul meu că nimeni nu are nevoie de ele, după dispariția mea, copiii nemaicitind în românește, a tăcut. Telefon de la Călin St[egerean]., apoi vine și Mircea P[etean]. să-mi ureze la mulți ani; mă simt înduioșat că s-au gândit totuși la mine. C. îmi spune că m-ar fi căutat Cis la telefon, dar că nu avea numărul corect și nu a reușit. I-a dat el numărul, poate că va suna. Revista (numărul 11–12) n-ar fi apărut.
Bursa lui Călin la Roma s-a amânat (decalat) din pricina Paștilor, dar rămâne valabilă tot pe april. Mă întreabă de nu vin și eu. Dar ce planuri pot eu face? Mâine, termin la medic, Hoetzel, și de pe acum am o stare de nervozitate accentuată, de nesiguranță etc. Nu știu ce va decide cu mine.
Telefonat la ambasadă (consular) să văd cum să-mi schimb pașaportul. Durează trei luni (!), costă 145 DM, dar funcționara, foarte politicoasă, zice că l-aș putea face mai iute și mai ieftin în țară. Indecis.
Sunat Cojerean, are alergie puternică, vrea să-i fac legătura cu Adri, să-și ia „termin”. Între altele, că Greive și Taloș ar dori să vin la institut, să avem o discuție. Refuz, zicând că după ce m-au ocolit de peste un an (fără să înțeleg un motiv), nu am ce discuta cu ei. Au fost în vară la Cluj, cu o trupă de studenți, nici măcar un telefon nu au dat. Atunci? Și apoi, dacă ar dori chiar să discutăm, de ce nu mă caută ei? De ce îl pun pe Coje să sune, ca „mediator”? Îi spun că nu am niciun chef să discut cu ei, nu vin la Seminar, că mai încolo ne vom vedea noi doi aici, la Bonn, ori la Köln, dar atât. Plictisit.
Nu reușesc să transcriu „jurnalul renan” pentru Vatra (mă obosește și am în mine o lehamite și o teamă, nu mă descurc cu medicii de aici ș.a., aș dori să mă întorc și nu se poate, mă simt inutil și simt povara multelor lucruri de rezolvat înainte de termenul fatal). Iată în ce mă zbat.
—
Motto pentru un jurnal al acestor ani, găsit în Klaus Mann: „Unheimlich. Das Vergehen der Zeit”. (Înfricoșător. Trecerea timpului)
Din volumul 7 (1995-1996) al Jurnalului zacian, în curs de apariție la Editura Limes