Mia too

Mia too

1

2015 e anul de mari îndoieli al cinemaului românesc. Mai ales din cauza unui film numit Aferim!. Apărut fără avertisment, făcut după o formulă care lăsa în urmă estetica Noului Cinema Românesc, western, filmat în alb-negru și ticsit de citate literare, lungmetrajul lui Radu Jude era artificial la modul bun, politic și provocator cu intenție, digerabil fără prea multă teorie și revizionabil din plăcere. Celelalte filme românești apărute în același an puteau, cu un pic de înțelegere, să bifeze două sau trei din aceste trăsături. Retrospectiv, 2015 pare anul în care a devenit vizibil felul în care regizorii Noului Cinema Românesc începeau să fie atrași de forța centripetă a propriilor formule. Un etaj mai jos (2015) al lui Radu Muntean, scris de Muntean cu Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu, era un studiu de personaj, scrutat obiectiv, de la distanță – ca și Marți, după Crăciun, filmul anterior al lui Muntean, ca și Alice T., apărut în 2018, ambele scrise tot de cei trei. Comoara (2015) de Corneliu Porumboiu avea dialoguri și personaje care ar fi conlocuit bine în primele lui lungmetraje – plus o încercare de a reveni la accesibilitatea de dinainte de Când se lasă seara peste București sau Metabolism. În general, asta părea să fie direcția generală: aceeași estetică, cu timide tatonări în afara teritoriului cunoscut, o rețetă plus minus câte un ingredient. Bacalaureat al lui Cristian Mungiu, ieșit în 2016, dacă-l descurcăm din discuțiile pe marginea implicațiilor lui politice, părea un tipic film de Mungiu, a cărui acțiune se petrece în sfârșit în prezent; goana frenetică a personajului interpretat de Adrian Titieni printre blocuri, pe urmele unui posibil agresor, era aproape o autopastișă stilistică după finalul lui 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Toate filmele astea nu erau eforturi modeste, în estetică sau în conținut. Plana însă ceva deasupra lor: impresia foarte acută că regizorii lor deveniseră aproape previzibili. Ca orice revoluție, schimbarea de paradigmă întâmplată cu zece ani înainte, odată cu Moartea domnului Lăzărescu, lăsa locul unei rutine festive.

Ce s-a întâmplat de atunci?

În primul rând, o fărâmițare. Unul câte unul, practicienii planului-secvență, blazonul neoficial și tehnic al Noului Cinema Românesc, au început să renunțe la el. Întâi Adrian Sitaru în Ilegitim (2016), apoi Marian Crișan în Orizont (2016). Au urmat ceilalți. Până la urmă, ultimul pasibil să cedeze, Cristi Puiu, are secvențe întregi în plan-contraplan în Malmkrog (2020).

Apoi, una-două bifurcări fără consecințe notabile. Estetica pop, flamboaiantă și alergică la realismul Noului Cinema Românesc a lui Andrei Crețulescu, dezvoltată deja în Kowalski (2014) și Ramona (2015), nu are urmași, decât eventual în scurtmetraje, și are până acum o singură versiune în lungmetraj, Charleston (2018) al lui Crețulescu. Umbre, încercarea tandemului Igor Cobileanski-Bogdan Mirică de a face cinema popular românesc pentru HBO, lansat în decembrie 2014, are deocamdată mai degrabă aura unui artefact cult. E lucrul cel mai bun care i s-a întâmplat cinemaului românesc pe filiera TV, dar proiectele ulterioare în același gen, cum ar fi Bani negri, scris și regizat de Daniel Sandu tot pentru HBO, au un aer de compromis cu un public căruia i se subestimează serios inteligența.

În cele din urmă, o schimbare de dinamică la box-office. Aferim! e ultimul film din zona arthouse care reușea, cu un Urs de argint câștigat la Berlin, să aducă spectatori în sălile de cinema românești, măcar din curiozitate, și să devină cel mai urmărit film românesc al anului. Ceea ce, în termeni locali, nu înseamnă și profit, dar oricum. De atunci, filmele care au avut încasări ceva mai semnificative sunt fie comedii comerciale – cum sunt cele ale Cristinei Iacob (de la Selfie 69 la Oh, Ramona!) –, fie one hit wonders bine țintite și promovate, cum e Moromeții 2. Pandemia a pus capăt, din acest punct de vedere, unui fenomen foarte interesant. Mai întâi Oh, Ramona!, apoi alte două proiecte – 5Gang: Un altfel de Crăciun (2019) și Miami Bici (2020) – au reușit să depășească la încasări pragul de un milion de euro. Desigur, filme ca acestea au alte mize și alt public în minte, în comparație cu cinemaul arthouse. Doar că limbajul estetic deja clasicizat al Noului Cinema Românesc pare că poate opune, în aceste condiții, mai mult o rezistență de prestigiu pe piață. Regizorii NCR continuă să-și scoată filmele la propriile case de producție, mai produc proiecte pentru alți regizori, în funcție de afinități, și formula persistă, dar pare din ce în ce mai îndepărtată de gusturile unui public convins de la început doar pe jumătate.

2

Traiectoria lui Bogdan Theodor Olteanu e în bună măsură explicabilă prin acest context. Ca regizor aflat la debut, cu un material mai riscant în stadiu de scenariu, poți avea șansa unei priviri aprobatoare de la Ada Solomon; așa a apărut, cu girul HiFilm, unul dintre cele mai provocatoare filme din ultimii ani, Soldații Ivanei Mladenović (2018). Sau poți să lucrezi cu unii din jucătorii (momentan) mai mici din zona producției. Olteanu debuta în 2018 cu filmul Câteva conversații despre o fată foarte înaltă, realizat fără sprijin de la CNC, dar cu aport financiar de la Atelier de Film, firma de producție și distribuție înființată și condusă de Gabi Suciu. Cel de-al doilea film, Mia își ratează răzbunarea, realizat tot în regim independent, îi era produs de o altă companie mică, înființată în 2017 de Anamaria Antoci, Tangaj Production. Și într-un caz, și în celălalt, e vorba de companii care caută în principiu nume noi și proiecte ieftine. Ceva din logica pieței de film românești – cu case de producție ale regizorilor NCR care pot în principiu să absoarbă proiecte făcute în această estetică vs. o zonă comercială prea puțin apetisantă pentru cineva care totuși vrea să facă film arthouse – ar trebui să se impregneze prin ricoșeu în conținutul filmelor produse de aceste companii mici. Mă aștept să fie filme făcute mai pragmatic, cu un ochi la public (mai ales la cel tânăr), mai accesibile, mai personale. Îmi vine să pariez că o parte din noile nume importante ale cinemaului românesc o să apară din această zonă.

Bogdan Theodor Olteanu era deja unul dintre ele de la Câteva conversații despre o fată foarte înaltă. Filmul avea limitările unui proiect independent: filmări în apartament, puține personaje, accent mai mult pe text și mai puțin pe imagine. Doar că Olteanu profita ingenios de aceste minusuri, transformându-le într-o formă pe care se putea mula intriga. Conversațiile din titlu se purtau mai ales pe telefon, pe calculator, pe social media. Michael Haneke era la fel de gâdilat teoretic de calitățile meta ale înregistrării video în anii ’90. Ceea ce nu înseamnă neapărat că Olteanu e influențat de Haneke; ca și căutări formale, în fapt, el pare mult mai apropiat de filmele unui Porumboiu. Dar, la fel cum Haneke găsea ceva fascinant în disponibilitatea camerei video acum 30 de ani, Olteanu folosea cu efect răceala emoțională a noilor media. Ceva din această fascinație rămâne și în Mia își ratează răzbunarea. Filmul e o combinație de planuri-secvență care rezumă o zi din viața protagonistei și o sumă de imagini care par să facă parte dintr-un (anacronic, totuși) jurnal video. Pe scurt, obiectiv versus subiectiv. Sau estetică NCR plus o mimare a unei estetici de amator (fără grijă la lumini sau la încadrare) plus câteva secvențe in-between, filmate detașat, dar lipite la un loc, cu o neglijență studiată, prin jump cut-uri. Deci, o fărâmițare și mai pronunțată a esteticii NCR. Numai că, din acest eclectism, Olteanu a reușit să asambleze la rândul lui un film simplu la modul bun, politic fără provocare, accesibil și revizionabil din plăcere.

N-ar strica nuanțat puțin ce înseamnă „politic” în acest caz. Intervievat de Ionuț Mareș, Olteanu nu se grăbea să-și asume eticheta de „feminist” – nu pentru că nu și-o dorește, ci fiindcă, după el, a scrie personaje feminine complexe, cum e Mia, e până la urmă normal și profesionist. E o doză de modestie reconfortantă în acest gest, de a nu te grăbi să pui hashtag-ul metoo sub propriul film. Care, altfel, e politic prin construcție și prin problema pe care o ridică. E un film despre violența împotriva femeilor, care pornește de la un gest simplu, dar plin de semnificații: în timpul unei certe, protagonista primește o palmă de la iubitul ei. Întâmplător, acesta e și subiectul unui popular film ieșit în 2020 în India, Thappad de Anubhav Sinha. În ambele filme, gestul e discutat și întors pe toate fețele de personaje middle class, care văd în el și un simptom al unei anumite trepte de civilizare. În Mia își ratează răzbunarea, gestul e un pretext pentru o structură în care, de la scenă la scenă, personajele smart & casual cu care interacționează Mia duc discuțiile mai departe: de la palmă la câte haine trebuie să dai jos de pe tine ca femeie la un casting, de la seducție la puterea bărbaților. Doar că Olteanu nu le lasă fără răspuns indignările progresiste. Unei Mia justițiare i se mai dă câte o replică menită să mai zgâlțâie spectatorul prea fericit că subscrie la aparentul mesaj al filmului. De exemplu, când Mia își acuză o prietenă, și ea actriță, că perpetuează de fapt un sistem de abuzuri când cedează la dorința unui regizor de a-și mai clăti ochii, i se reamintește că principiile progresiste sunt bune când mai ai și niște bani cu care să le întreții. Aceste fisuri în ideologia unei generații în formare, cosmopolite, progresiste și nemiloase cu trecutul (în care, bunăoară, se mai dădea, în cel mai bun caz, o palmă) deschid filmul spre niște discuții mult mai subtile. Ar fi ieșit probabil un film mai lemnos, mai cu teză, cine știe, dar mi-aș fi dorit să văd mai multe momente din astea.

Cu toată încărcătura lui serioasă, Mia își ratează răzbunarea e o comedie. Cu secvențe cu mult comic de situație, care e în acest caz și comic de civilizație. Mia (interpretată foarte versatil de Ioana Bugarin) inversează rolurile oarecum normate din societatea românească. Devine ea cea care seduce, aduce ea prima vorba despre sex. Ca urmare, unii bărbați se fâstâcesc, un altul plusează cu o doză de cinism și încă una de brutalitate. Ca spectator, scenariul se joacă foarte subtil cu jena pe care o simți prin contagiune. Și, la o secvență-două, cu indignarea de proximitate. Metoda de lucru a lui Olteanu, de a-și lăsa actorii să și improvizeze în interiorul unor situații dinainte stabilite, a lăsat probabil urme suficiente în acest rechizitoriu în care se simt mai multe voci. La fel de important, a șters ceva din simetria filmului, insuflând scenelor și dialogurilor un aer de naturalețe și nonșalanță. Sunt curios, când o să fie lansat în cinematografe, câți spectatori o să fie tentați de această formulă de comedie, realistă și sofisticată.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.