Este evident, pentru oricine folosește internetul, că statistica a ajuns să modeleze mai mult decât doar algoritmii care stau la baza dirijării noastre prestabilite pe majoritatea site-urilor și platformelor sociale. Prinși în vâltoarea derulării rapide a clipurilor pe bază de eliberare neregulată de dopamină, odată ridicați ochii din gadgetul preferat, întreaga percepție asupra împrejurimilor noastre este cablată diferit, iar raportarea noastră la realitate se apropie parcă din ce în ce mai mult de arhitectura algoritmică cândva considerată „virtuală”.
În Revolutionary Mathematics: Artificial Intelligence, Statistics and the Logic of Capitalism (Matematici revoluționare: inteligența artificială, statistica și logica capitalismului), Justin Joque caută să analizeze această întrepătrundere dintre statistică și logica schimbului care subîntinde capitalismul, poziționând-o atât în istoria mai amplă a statisticii și noțiunilor despre probabilitate, cât și în contextul contemporan, dominat de o apropriere a instrumentelor tehnologice și a modelelor matematice de către facțiuni ale dreptei. Cu toate că modelele matematice aflate la baza analizelor statistice au ajuns să aibă o utilitate din ce în ce mai răspândită de cel puțin 100 de ani, dezvoltările recente din sfera „inteligenței artificiale” – fundamentate pe algoritmi statistici bayesieni – fac din ce în ce mai necesară excavarea critică a originilor, dezbaterilor din jurul și aplicațiilor statisticii.
Una dintre distincțiile fundamentale – de la care adeseori, însă, Joque se îndepărtează tacit – ale cărții este cea dintre o viziune „metafizică” și una „matematică” asupra statisticii, unde prima investighează efectele statisticii asupra structurii realității și principiile exterioare științei care o ghidează în diferite sfere aplicate, pe când cea din urmă trimite la protocoalele științifice prin care statistica ajunge să fie elaborată și ulterior aplicată.
Diviziunea între știință și instrumentalizările sale politice este o problematică amplă, a cărei relevanță continuă să fie reiterată constant. Există cel puțin două abordări naive (aflate la poli diametral și ireconciliabil opuși) când vine vorba de relația dintre știință și capitalism – ambele pornind, de altfel, de la premisa profund romantică și cripto-conservatoare că „știința” nu include niciodată formele umaniste de cunoaștere, văzute drept bastioane inatacabile ale rezistenței împotriva capitalismului.
Pe de o parte, aripa sceptică față de știință, și care vede capitalismul ca fiind o totalitate de nedepășit, consideră că dominația completă a sistemului actual viciază orice formă de știință exactă. Explicația obișnuită la care recurg susținătorii acestui argument stă în sublinierea legăturii dintre anumite științe (în special derivate din zona economiei) și naturalizarea capitalismului drept singur sistem funcțional. Deși economia a fost, de-a lungul timpului, folosită în construirea unor argumente pozitive privind capitalismul sau neoliberalismul, una dintre problemele majore ale acestei abordări stă în extinderea unor concluzii privind o zonă științifică relativ restrânsă (comparativ cu toate științele existente) asupra întregii „științe”, devenită astfel o sintagmă vidată de orice referent propriu-zis.
De cealaltă parte, știința este izolată ideologic de orice operațiune socio-politică a capitalismului, fiind astfel transplantată într-un domeniu separat de logica inerentă capitalului, în care cea din urmă nu poate pătrunde. Argumentele care susțin această a doua poziție vin, de cele mai multe ori, dinspre științe a căror existență (nu neapărat metodologică, pentru că mare parte din metodologia științelor este de dată mai recentă) precedă capitalismul. Dacă rudimente ale matematicii, biologiei, fizicii etc. au apărut înaintea răspândirii globale a capitalismului, atunci evoluția modernă a științelor nu ține de o pactizare cu sistemul social dominant dintr-o anumită perioadă sau alta, ci de o autonomie intrinsecă a științei. La fel ca în cazul scepticismului extrem față de știință, și pentru argumentul izolării celei din urmă față de interferențe politice se folosește o strategie retorică similară: extinderea perspectivei asupra unor științe particulare (matematica, biologia etc.) asupra sensului general al „științei”, văzut ca termen monolitic, dar fundamental ambiguu.
Prin distingerea între perspectiva „metafizică” și cea „matematică” asupra statisticii, Joque pare să își propună depășirea acestei dihotomii problematice, acceptând că pot exista forțe și interese contradictorii care modelează, o dată, constituirea metodologică și disciplinară a unei
științe, și, apoi, aria de utilitate și aplicabilitate unde ajung să opereze conceptele sau metodele dezvoltate. O astfel de grilă împacă ideile corecte din ambele poziții amintite mai sus, incluzând astfel atât posibila instrumentalizare (contextuală, dar niciodată totală) politică sau ideologică a științelor, cât și dimensiunea rămasă neatinsă de imixtiunea ideologică (parțială, însă, din nou, niciodată totală). Poziția de față – sintetică, dacă ar fi să acceptăm un jargon dialectic – este și cea mai necesară, dar și cea mai dificilă de susținut, pentru că ar trebui să dea seama de marginile care rămân neatinse și zonele implicate în ideologizarea anumitor arii științifice. În ciuda intențiilor enunțate inițial, exemplele și excursul istoric al lui Joque revelează o navigare nu atât de nuanțată a pozițiilor extreme privind știința.
De la atacurile episcopului și filozofului George Berkeley asupra concepției despre valori infinitezimale folosite la începuturile analizei matematice, până la apariția studiilor despre probabilitate și a frecventismului ca metodă dominantă în statistică la începutul secolului XX și până la înlocuirea celei din urmă paradigme de către perspectiva bayesiană și încorporarea sa în dezvoltările „învățării automate” cruciale pentru „inteligența artificială” curentă, cartea lui Joque construiește paralele preponderent părtinitoare între aceste evenimente științifice și modurile în care au fost apropiate de către capitalism.
De exemplu, unul dintre promotorii centrali ai frecventismului, Ronald Fisher, a fost și printre cei mai vocali susținători ai unor viziuni eugeniste, fundamentându-și mare parte din concepția științifică a statisticii asupra încercării de a demonstra că există diferențe reale între rase și etnii diferite. Într-o perioadă marcată de nazism și fascism, ideile lui Fisher vin atât în continuarea susținerii politicilor rasiale atroce din al Doilea Război Mondial, dar și a ideologiei economice capitaliste (mai puțin discutată) ale regimurilor fasciste de atunci. Frecventismul (și statistica, într-un sens mai larg) ar fi fost un paravan „obiectiv” în spatele căruia puteau fi ascunse interesele concrete ale ideologiilor capitalisto-fasciste.
Dacă exemplul lui Fisher denotă un context specific în care statistica și ideologia dominantă s-au completat una pe cealaltă, mare parte din argumentația continuității dintre matematica de la bazele statisticii și ideologia capitalistă, pe care Joque se bazează de-a lungul întregii cărți, provine din analiza pe care o face unor texte ale episcopului Berkeley. Criticile pe care le aduce Berkeley infinitezimalului nu vizau decât în subsidiar utilitatea matematică pe care această concepție ar avea-o; în schimb, Joque vrea să demonstreze că episcopul irlandez căuta să postuleze o viziune (similară fideismului) conform căreia lumea nu poate fi cunoscută rațional, fiind străbătută și constituită de „mistere” imposibil de înțeles prin intermediul capacităților cognitive umane. Misterul ar fi central și pentru capitalism, în măsura în care mecanismul „alienării” – transformarea unor relații între oameni în relații între obiecte – stă la baza formării valorii odată cu apariția formei-marfă.
Joque vede o continuitate între procedeul teologic la care recurge Berkeley și alienarea capitalistă, similaritatea fiind procesul de ocultare – în diferite moduri și proporții – a faptului că schimbul se bazează pe „egalizarea unei inegalități”. Toate tipurile diferite de muncă sunt inegale unul față de celălalt, însă pentru a putea valoriza mărfurile produse în urma diverselor munci trebuie găsit un numitor comun prin care pot fi comparate (în teoria marxistă ar fi vorba de timpul de muncă socialmente necesar). Criteriul contează mai puțin pentru Joque, relevant este procesul prin care se încearcă egalizarea unor valori altfel greu de comparat, pe care autorul îl găsește drept liant fundamental între logica intrinsecă a capitalismului și fundamentul metodologic al statisticii.
Chiar dacă volumul lui Joque nu reușește să depășească falsele dihotomii între știință și instrumentalizarea sa politică, reconstrucția istorico-teoretică a statisticii oferă destule perspective notabile, în special pentru cititorii neavizați, în căutarea unor de-mistificări necesare ale unor domenii altfel opace publicului larg.