Cunoscătorii poeziei lui Ioan Moldovan vor recunoaște din prima ochire că termenul compus din titlul de mai sus nu numai că-i aparține, dar și definește în mare măsură conținutul ideatic al creației lirice a acestui poet optzecist, echinoxist din al doilea val, împământenit la Familia orădeană din 1989. Antologia substanțială apărută la Editura Paralela 45 în 2016 reclamă o privire generală asupra Operei poetice, cuprinsă în cele zece volume publicate de-a lungul anilor, începând cu Viața fără nume (1980).
Impresia care se impune la primul contact cu poezia lui Ioan Moldovan este că ea aparține unui conteplativ rafinat, ce melancolizează continuu pe cărările realului agresiv, înșirând epifanii descriptive, trăite fără exaltare și totuși viețuirea întru poezie e calea și rostul său în aventura existențială. De unde firescul întrebării: „Poemul e altceva decât viața?” Al. Cistelecan îl vede ca pe un „explorator panicat al realului” refugiat în poem ca barometru al contemplației. Stăpânit de un sentiment de neputință funciară, poetul „coborât în ape înspăimântate”, panoramează „o alterare a lumii” și „un timp împotmolit”, beckettian, bacovian, astfel că lirismul său alunecă în onorism îmbălsămat cu metafore traumatizante. O privire nostalgică aruncă spre acei „adolescenți pe podișul de vorbe” și spre firavul motiv al copilului-înger, figurat intermitent ca rază de speranță în oceanul decepțiilor cotidiene. Dezamăgirea vizează și sensibilitatea alungată de la ospățul vieții: „tandrețea nu găsește de lucru”; suprimarea verbului sau folosirea gerunziului tărăgănează adesea surpriza inventivităților imagistice, dar nu anulează controlul asupra discursului, căci mărturisirea „scriu cu aceeași grijă cu care sărut o sabie” valorează cât o profesiune de credință inserată în vastul poem Cu tandrețe, din malaxor.
„Mainimicul” existențial promovat de Ioan Moldovan e configurat dintr-o lungă lamentație ornată cu reflecții aleatorii, referințe livrești, citate, ironii amare, melancolii sofisticate, imagini statice sau căderi în neant, banalități servite la rece, depersonalizate. În acest mozaic descriptiv, adesea criptic, e amintită „neorânduiala feroce” a „domnului Brown” contrasă într-un „gerunziu șuierând” straniu, căci stranietatea care rezultă din acest conglomerat lexical și imagistic descumpănește. Poetul trece aruncând „priviri furișe prin lucruri/ totul în notații simple în jurul lumii simple” (Vizionarea unui poem). Și totuși, înșirând banalități agresive sau amintind, spre pildă, de „domenico modunio, nava care pleacă pleacă în italiană în original” nu poate să nu se minuneze: „’mnezeule, unde a ajuns poezia!” Imitarea faptului divers din presă devine poezie aridă, alături de însemnări cu parfum epistolar sau de jurnal. În volumul Exerciții de transparență (1983), pe lângă panseuri apocaliptice de tipul „se surpă lent cea mai bună dintre lumi” găsim și delicatețuri ce exprimă beatitudinea: „nu-mi amintesc niciun vers în afara pâinii”.
Impus în vers, „mainimicul” apare ca obsesie opresiv-minimalistă mai întâi în volumul Arta răbdării (1993). De fapt, sunt ipostazieri ale acomodării cu platitudinea și proza vieții, adică mainimicul familial, cotidian, mundan, dar și creativ, deși, simplu peiasgist, cum se autodefinește, poetul semnalează „ochii feerici al mainimicului” ce licăresc „sub un morman abject de moloz” (Mai multă greutate). În Tratat de oboseală (1999) accentele bacoviene se insinuează treptat și prinde forma alegorică a Marelui Plictis. Se înmulțesc poemele care poartă titlul Scurtă proză, „zeița e mulțumită, scribul obosit” și în Somn se ivește „o agendă doldora de scrisul/ mărunt și tembel/ al mainimicului”. Autoflagelare iscată din oboseala de a trăi viața, „un vechi obicei, doar un vechi obicei viața”. Devenit deja „orgoliul emblematic”, mainimicul e tras în definiții teoretice de autorul însuși în Argumentul la volumul Celălalt pește (2005). Astfel că el este „rezultatul unei decompoziții pe care nu eu o orchestrez, nu eu o dirijez, ci doar o interpretez și-i caut un sens”. În direcția sugerată, poemele par „liste după liste cu mainimicul care fumegă și el ca viață.” Negativismul placid al eului liric taie firele idealizării și ale reveriilor finale și semnalează doar „aurul îngrășat cu mainimic” în vreme ce mizantropul persiflează panseuri celebre: „Nici vorbă. Sub cerul înstelat de deasupra/ și umflat de legea morală, nici vorbă. Numai fum/ și hieroglifele mainimicului”.
Nu e de ignorat, în acest ansamblu de relaționări lingvistice și imagistice, preocuparea lui Ioan Moldovan pentru inovații lexicale și aplecarea spre inventivități ludice. Atracția paronimică subliniază aceeași lehamite: „am coborât în această lume/ plină de muște și mușterii” sau „mâine alte analize, alte expedieri, alte expieri”. Ca răsfăț gratuit, ironic smălțuit, notează nostimada „Fetițele ieșeau din fetițeală…” Timpurilor primordiale poetul le opune nonșalant „timpurile crimordiale” care se autodevorează sălbatic într-o „tristețe tânguitoare” înregistrată ca atare în vers. Lungul poem-puzzle retrospectiv între 8 august 2003 și 11 ianuarie 2005, alcătuit aproape ca bilanț și din frânturi de vers din alte volume, dă impresia de piesă antologată ca reper rezumativ în antologie. Ținând cont de anul debutului și de faptul că Ioan Moldovan scrie aceeași poezie a „banalizării discursive” de la primul volum până azi, se poate conchide că opera sa poetică a oferit unul din modelele din care se alimentează poezia minimalistă de azi.