Victor Morozov este, prin activitatea sa prodigioasă, unul dintre cei mai influenţi critici de film de la noi. Aşa cum arată ea acum, critica de film a lui Morozov nu face, ne explică Andrei Gorzo, „publicitate și nu livrează prefabricate terapeutice”, căci nu există „într-un vid de tradiție”, ci se înscrie „într-o istorie locală și internațională, cu bornele și clasicii ei, pe care criticul e dator să-i cunoască, dar, atenție, cărora nu le datorează pietate”, ea fiind „o critică angajată politic, dar care se menține sensibilă la specificitatea estetică a obiectelor luate în vizor”. În aceste condiţii, „practica lui Morozov rareori a degenerat în virtue signalling, în lozincăreală sau în genul de lectură schematic-ideologică care tratează filmele, într-un mod foarte generic, ca reflexii simptomatice ale convulsiilor neoliberalismului, lăsând tropii hermeneutici să opereze pe pilot automat și la limită putând foarte bine să sară cu totul peste corvoada de a privi ce e pe ecran”.
Comentariile lui Victor Morozov se derulează în siajul viziunii lui Susan Sontag, considerându-se că o imagine este mai degrabă „un conținut de sensibilitate refractar la ideea oricărui «adevăr»”. S-ar putea spune că textele lui Morozov din reviste (Dilema, Cahiers du cinéma, Libération, Variety, Scena9, Films in Frame) se remarcă printr-o scriitură fluidă, subtilă, vibrantă ideatic, ce aminteşte stilul articolelor lui Andrei Pleşu sau Alex Leo Șerban.
Cartea de debut a lui Morozov este Ecranomanie (Curtea Veche/Matca, 2025) şi cuprinde eseuri despre lumea ca imagine sau ca spectacol filmic. Eseurile au fost scrise între 2022 şi 2025, iar autorul lor este acum doctorand la Trinity College Dublin cu o teză intitulată Revoluția Română ca experiment audiovizual. În Cuvântul-înainte al cărţii, Radu Jude îl caracterizează precis pe Victor Morozov, ca pe un critic de film ce îmbină „rigoarea academică a unui cercetător serios cu plăcerea amatorului”, ilustrând o salutară „lăcomie a curiozităţii” şi intuiţii „uneori formidabile”.
Regăsim în carte texte despre expoziţii de artă plastică („noile forme ale privirii” la Gustave Caillebotte, sau forme şi culori în „opera plastică” a lui Jean-Luc Godard), despre estetica publicităţii şi clipuri electorale, despre transmiterea în direct a unor competiții sportive (Jocurile Olimpice, Campionatul Mondial de Fotbal din Qatar), despre retorica puterii, cu personaje de diferite calibre şi tonalităţi politice, de la Trump, Putin, Zelenski, la George Simion, Alina Gorghiu şi Petre Daea, despre masacrele israeliene din Gaza și despre masacrele rusești din Ucraina, ilustrate prin imagini de diferite tipuri (aeriene, publicitare, AI etc.). Titlurile însele sunt sugestive, cu o doză necesară de spirit ludic-parodic (Ochiul lui Dumnezeu. Despre imagini aeriene, Priveşte cerul! Despre imaginea norilor în artă, Arta de a te face înţeles. Despre videourile publicitare Apple, În lumea totului-imagine. Despre Sora AI. etc.).
Criticul subliniază, de altfel, faptul că „între cinema, televiziune, publicitate există anumite curente trecătoare, schimburi făcute în tăcere, bucăți de retorică comune. Va trebui din ce în ce mai mult să amestecăm toate astea.” În acelaşi timp, autorul ne explică motivaţia reunirii în carte a unor texte disparate despre imagine: „De ce am hotărât să strâng aceste eseuri la un loc mai ales acum, când, odată cu mutarea foiletonisticii din pagina de ziar pe site-urile de profil consultabile online oriunde și oricând, genul acestor culegeri de texte tinde să dispară cu totul? M-aș putea face bănuit dacă nu de dandism sau prezumțiozitate, atunci cu siguranță de nostalgie față de suportul fizic menit să dăinuie dincolo de «obsolescența digitalului». Însă imboldul originar a fost altul, mai apropiat de convingerea că o carte închide în paginile ei o temporalitate consistentă propice acestui tip de texte.”
Relevante sunt comentariile aplicate asupra vizualităţii, în care, de pildă, ni se vorbeşte despre funcţia norului în imaginarul religios al veacurilor XV-XVII ca „releu între «parterul» lumii concrete, vizibile aici și acum, și «etajul» rarefiat al revelației creștine”, sau glosele despre Norii lui Petru Creţia, care ni se dezvăluie ca un „buletin meteorologic compilat de un gurmand rafinat, o înlănțuire de înspumări, învolburări și parfumuri”. Textele lui Morozov
referitoare la înregistrarea şi difuzarea filmică a competiţiilor sportive relevă cunoaşterea aprofundată a unor tehnici de observaţie care valorifică resurse teoretice diverse ale şcolii privirii filmice (André Bazin, Éric Rohmer, Serge Daney, Charles Tesson, Patrice Blouin, Harun Farocki). Eseul lui Rohmer Fotogenia sportului instaurează, de pildă, „practica de a transpune uneltele și vocabularul analizei filmice înspre obiecte ușor diferite, glosând cu voluptate asupra suspansului provocat de mizanscenă, ca și asupra ideii de emoție”.
Eseurile pendulează, cum recunoaşte autorul, între „jurnalism (viteza de reacție, intensitatea scriiturii) și eseu universitar (aprofundarea istorică sau transversală a fenomenelor, apelul la literatură de specialitate)”, într-o tentativă de a fi contemporan, în sens agambenian, prin noncoincidenţă cu propriul timp, distanţarea însăşi fiind un instrument de (auto)cunoaştere. Pe de altă parte, textele mărturisesc o „înlănțuire instabilă de tranziții tematic-evolutive (de la pictură la AI, trecând prin sport, imagini aeriene, război etc.)”, ele alcătuind „un jurnal al conturării și afirmării unei atitudini față de contemporaneitate”. De aici şi modelul scriptural mixt al articolelor, caracterul lor eterogen cuprinzând „contribuții la cald” şi „scrieri meditative”, în încercarea de a instaura „ipoteza unei priviri statornice, unice, care să se exercite asupra unor obiecte permutabile, mereu reînnoite”.
Detenta speculativă a autorului se regăseşte mai peste tot, într-un dozaj echilibrat de erudiţie, ironie şi relativism. De pildă, selfie-ul este perceput ca o mărturie a „diminuării corporalității în lume”, după cum celebritatea prin exacerbarea prezenţei la televiziune a politicienilor dovedeşte faptul că „politica și cultura vizuală ajung să întrebuințeze același vocabular. Până la confuzia totală.” Când vorbeşte despre „apocalipsa imaginilor” prin proliferare, criticul de film nu uită să ne spună că „abundența audiovizuală contribuie la o redesenare accelerată a abilităților noastre perceptive în acord cu evoluția imageriei”, cercetând „această nouă condiție de experimentare a contemporanului, la adăpost de pesimismul ambiental.”
Demn de interes este comentariul autorului despre AI, în corelaţie cu noţiunile de autoritate, credibilitate sau consens care sunt contrazise de „acest nou regim al vizibilului propus de Sora: o relativizare fără limite a adevărului obiectiv”. Sora, se ştie, este un model avansat de inteligență artificială generativă dezvoltat de OpenAI, conceput pentru a crea videoclipuri cu alură realistă sau imaginativă pe baza unor instrucțiuni textuale (prompt-uri). Realitatea virtuală este, aşadar, „infinit operabilă”, multiplu stratificată prin nenumărate puncte de contact şi de inserţie ce promit o nuanţare şi amplificare a detaliilor realului, abundența audiovizuală contribuind, prin vocaţia amplu valorificată a experimentării, la o remodelare a resurselor noastre perceptive.
De fapt, competenţele filmice ale autorului au darul de a reevalua din unghi inedit contextul audiovizual de astăzi, trecând peste limite şi ierarhii artificiale, peste clişee şi tabuuri. Cartea mizează, aşadar, pe suplețe ideatică şi problematizare, propunând perspective integratoare şi interogații estetice pentru a examina în detaliu diferite forme şi reprezentări ale lumii de azi, prin câteva imagini-cheie utile pentru înţelegerea epocii și a propriei noastre vieţi, dar şi prin apelul la un instrumentar conceptual şi analitic adecvat care dezamorsează tirania formelor şi a modelelor prestabilite. Debutul lui Victor Morozov cu Ecranomanie este relevant prin tematică şi viziune, prin echiparea teoretică exemplară şi seducţia frazei, de incontestabilă mobilitate imagistică.