Aleksandr Soljeniţîn mărturiseşte într-un interviu că metafora „arhipelagului”, utilizată pentru a desemna sistemul lagărelor de concentrare din URSS, are şi funcţia paralelei cu arhipelagul grecesc, leagănul civilizaţiei occidentale. Dacă Grecia este spaţiul în care s-a născut theoria şi s-au stabilit canoanele discursului despre Adevăr, arhipelagul Gulag va fi apogeul Minciunii, al orbirii şi denaturării programatice. Teroarea va fi arma care îi va face pe oameni nu doar să se supună regimului, ci chiar să îmbrăţişeze noul corpus de idei, care înlocuieşte conştiinţa individuală cu cea revoluţionară. Ideologia nu va valorifica potenţialităţile sufletului omenesc, dimpotriva, ea va sufoca raţiunea şi va trimite fiinţa umană într-o etapă pre-civilizaţională şi pre-filosofică.
Fără să pretindem că Soljeniţîn ar fi în primul rând un filosof politic, vom spune că Arhipelagul Gulag are toate ingredientele unui studiu amănunţit asupra naturii umane, chiar dacă acesta este proiectat înainte de toate ca o încercare de arhivare a fenomenului totalitar din spaţiul sovietic şi ca o critică acerbă a ideologiei comuniste. Gulagul creează o nouă umanitate, dar una colectivă, uniformizată, care poate fi redusă la o tipologie: zek-ul (zek, zeka, zakliucionîi, termenul pentru deţinut).
În sinteza făcută de Soljeniţîn, Gulagul apare ca univers multidimensional, corepunzător schemei: Gulag exterior – Gulag exterior/interior – Gulag interior. Gulagul exterior este lumea sovietică, ecou macro al lagărelor de concentrare şi emanaţie vindicativă a acestora. Aici delaţiunea înlocuieşte socializarea, iar războiul dintre oameni este dirijat de Sistem. Gulagul exterior/interior este Universul-canalizare, lumea subterană unde sunt trimişi indezirabilii, livraţi setei de sânge a Organelor. Această formă de Gulag pulsează în corpul lumii sovietice şi are traseul galopant al unui cancer. Aici oamenii se tranformă în zeki şi oameni-insectă, fiind retrogradaţi la etapa pre-raţională a umanităţii şi scoşi din istorie. Gulagul exterior, al lagărelor, îşi creează un dublu în suflete, cea de a treia formă de Gulag, generalizată şi fatală, Gulagul interior, forţă care perverteşte şi întunecă sufletele, modelându-le astfel după proiectul malefic al Sistemului.
Psihagogia (Exerciţii spirituale)
Încadrarea într-un univers determinat la modul absolut nu este, precum în cazul universului cotidian, naturală, ci are nevoie de un gnosis al său, un corpus de cunoştinţe combinat, alcătuit dintr-un substrat aprioric, dinainte stabilit de Sistem, şi un strat empiric ulterior, ca tradiţie acumulată. Dar această cunoaştere nu este legată într-un manual al detenţiei, pe care viitorul zek să îl poată parcurge înaintea încarcerării, ea survine, completă, după efectuarea sentinţei de cinci, zece sau douăzeci şi cinci de ani. De aceea, cel care îşi propune să supravieţuiască, trebuie să găsească o cale care: 1. să nu depindă de deţinerea unor informaţii imposibil de procurat; 2. să poată fi implementată în primele momente ale detenţiei, şi nu când e deja prea târziu.
Steinhardt este cel care va vorbi despre o „soluţie Soljeniţîn”, cea în cadrul căreia, odată ajuns în Gulag, proaspătul deţinut trebuie să-şi spună că a murit. Cu deţinutul care nu mai are speranţă nu se poate negocia, el nu poate fi convertit la trădare şi, cel mai important, pentru că declarându-se cu anticipaţie mort el dispune de propria conştiinţă, acest deţinut nu se poate trăda pe sine.
Şcoala şi filosofia penitenciară amintesc de structurile antice: filosofia penitenciară este un mod de a trăi, iar ca şi punct de pornire, ea este o cunoaştere de tip aporetic, instaurată prin şoc şi blocaj. Exerciţiul spiritual pe care îl propune Soljeniţîn ca răspuns la genocidul sufletelor este o formă de asumare din viaţă a morţii. Asemenea unui practicant al epicureismului, mortul-în-viaţă al Gulagului trebuie să realizeze o asceză a dorinţelor. Ivan Denisovici este, poate, un excelent discipol al lui Epicur. Plăcerea înseamnă absenţa durerilor, a te feri de suferinţă – aceasta este definiţia negativă a singurei stări care se apropie de fericire. Dacă ajungi suficient de departe pe această cale, poţi să elimini chiar şi frica de moarte. Murind, chiar dacă din viaţă, tu nu mai eşti viu şi nu mai poţi, cu adevărat, suferi.
Şcoala penitenciară a lui Soljeniţîn, deşi un ideal, aminteşte de „pre-exerciţiul nenorocirilor”, aşa cum îl practicau stoicii. Un deţinut experimentat va şti că trebuie întotdeauna să se aştepte la ce e mai rău. Prin asumarea tuturor acestor elemente de gândire deţinutul va reuşi să se elibereze „de o parte a lanţurilor sale”, căci această practică „îl face mai liniştit şi îi conferă chiar un aer de măreţie” (Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol.I, 1997: p.396). Nu pare oare acest discurs o pagină din manualele vechilor stoici?
Moartea trebuie să fie asumată ritualic, prin incantaţia „Să-ţi preschimbi trupul în piatră” (Soljeniţîn, vol.I, 1997: p. 76), singura formulă a salvării. Renunţarea va fi exerciţiul spiritual de bază al zek-ului. Să renunţi la tine, la lucruri şi la ceilalţi, numai aşa poţi renunţa cu adevărat la viaţă. Această stare de indiferenţă este paradoxal singura care îl poate ţine pe deţinut în viaţă şi o strategie mută de supravieţuire.
Soluţia Soljeniţîn nu izvorăşte din teamă sau pasivitate, ea este decizie şi efort continuu. Recuperând dreptul de a muri, recuperezi o anumită formă de libertate şi ieşi din ipostaza de victimă. A fi victimă înseamnă a avea ceva de pierdut, pe când mortificatul, care a practicat renunţarea până în cele mai adânci stadii ale sale, este intangibil. Soluţia propusă de scriitor este singura alternativă la absenţa unei şcoli penitenciare, a unui pre-exerciţiu detaliat de deprindere a reacţiilor optime în condiţii de detenţie şi rapt spiritual. Viaţa întru moarte a zek-ului va fi una care se derulează la timpul imposibil, o renunţare voluntară şi benefică la trecut şi la viitor, şi o deposedare asumată de prezent, ca timp al vieţii.
Teorii ale (non-)libertăţii
Lumea neliberă a ambelor tipuri de Gulag funcţionează pe schema unui determinism de tip mecanisict, în care nu există nimic care să iasă din cadrele prestabilite. Universul Gulag este universul în care ideea de culpă a fost inversată şi înlocuită cu persecuţia celor nevinovaţi. Vina se inserează în societate la fel de arbitrar ca o boală contagioasă şi răpune sufletele care se află în raza ei.
Cu toate acestea Soljeniţîn reuşeşte să compună un inventar al variantelor prin care anumiţi deţinuţi reuşeau să-şi creeze formule de libertate şi să evadeze din graniţele propriei condiţii. Soluţia mortificării menţionată în capitolul anterior nu este o formă de docilitate, dimpotrivă, ea are semnificaţiile unei eliberări mute. Dar această soluţie se referă în special la o strategie de supravieţurire, care nu pretinde să fie nici sublimă, nici revoluţionară sau demonstrativă. Libertatea se poate manifesta ca libertate accidentală, ca eroare a sistemului imperfect, care te face liber tocmai atunci când te distruge. Există o libertate a picioarelor şi o libertate a gândurilor, cea din urmă fiind autentică. Deţinutul se refugiază în conştiinţă şi se perfecţionează moral, în singurul domeniu inaccesibil torţionarului.
Dar revolta nu este doar morală şi tăcută, ea poate lua forme concrete şi spectaculoase în persoana inadaptaţilor structural, practicanţii evadării ca scop în sine. Revoltele dau măsura solidarităţii umane în faţa absurdului, căci şi ele sunt ca atare scop în sine şi nu promisiune a eliberării. Evadarea, revolta, sinuciderea, sunt toate forme ale libertăţii ca acţiune damnată, căci a te împotrivi Sistemului este tot atât de măreţ şi de tragic ca a te împotrivi zeilor. Libertatea spirituală şi cea politică sunt însă congenare şi ca atare, inseparabile. Acolo unde această ordine este dislocată, orice elan spre libertate va fi tragic şi sisific, dar acest lucru nu le va răpi celor care se revoltă condiţia de eroi.
Logica inimii şi logica raţiunii
Dacă proba Gulagului reuşeşte să demonstreze ceva, acest lucru este că Binele şi Răul se află în fiecare om în proporţii egale. Nu există un Rău fix, fie el natural, fie ideologic, pe care o revoluţie să-l poată eradica, el există peste tot şi este rezultatul unei confruntări eterne şi permanente la acea graniţă dintre Bine şi Rău care traversează fiecare inimă în parte. Dacă oricine are configuraţia sufletească pentru a deveni opresor, se ridică atunci întrebarea ce anume forţează limita dintre Bine şi Rău într-atât încât să transforme oamenii în monştri. Răspunsul lui Soljeniţîn va fi invariabil: ideologia.
Funcţionarii aparatului represiv sunt comparaţi în primul volum al Arhipelagului Gulag cu sceleraţii din literatură. Aceştia din urmă sunt figuri unidimensionale, cu vocaţia unică a răului. Dar, observă scriitorul, niciunul dintre eroii lui Shakespeare nu a fost capabil să facă atâtea victime câte a făcut torţionarul sovietic. Personajele literare se recunosc ca demonice, pe când torţionarul are nevoie să trăiască în minciuna justficării ideologice. Pentru a face răul suprem şi pentru a-l face constant şi programatic este nevoie să ţi-l asumi ca bine şi ca rău necesar, în aceasta constă geniul malefic al ideologiei.
Referindu-se la „abaterile” de la ordinea normală a lucrurilor, sau cel puţin, la felul în care aceasta este propovăduită de sistem, Soljeniţîn va repeta ironic întrebarea: „Oare nu este raţional?”. Pe bună dreptate, oare nu este raţional să te supui, să denunţi, să spionezi, să asculţi ordine, ca să-ţi salvezi viaţa?
Şi totuşi, acelaşi Soljeniţîn îşi aminteşte momentul în care generaţia sa a fost ispitită să se înroleze în NKVD. Născut în 1918, după revoluţia bolşevică, scriitorul rus nu ar fi avut cum să cunoască alt regim decât cel în care a trăit. Întreaga lui existenţă, precum şi cea a generaţiei sale, s-a desfăşurat sub semnul comunismului, deci nicăieri nu se va putea spune că, pe baze empirice, a existat la această generaţie o reticenţă legată de o ataşamentul lor pentru valorile libertăţii. În acest pasaj de o rară putere de pătrundere, Soljeniţîn ne face cunoştinţă cu ceea ce vom numi în continuare logica inimii, ca fiind complet opusă logicii raţiunii aşa cum am teoretizat-o mai devreme: „Nu este uşor să defineşti acel sentiment interior, nesusţinut de niciun argument, care ne împiedica să consimţim să mergem la şcoala NKVD-ului (…) Ceea ce simţeam noi nu avea nume (şi chiar dacă avea, nu-l puteam spune unul altuia de teamă). Ceea ce se împotrivea nu avea nicio legătură cu capul, ci venea mai degrabă de undeva din piept. Pot să-ţi strige din toate părţile „trebuie!” şi propriul tău cap să zică de asemenea „trebuie!”, însă pieptul se opune: nu vreau, mi-e greaţă.” (Soljeniţîn, ibid., vol. I, 1997: p. 117).
Fiind indiferentă la experienţă, logica inimii este modul de manifestare al Binelui în conştiinţe. În prima celulă, această logică intervine reglând raporturile dintre oameni. Ea devine radarul prin care se poate repera instantaneu o „cloşcă”. Delatorul este resimţit ca un corp străin şi respins fără o argumentare de ordin raţional.
Odată intrat în mistificarea socialistă, sufletul îşi interzice logica inimii, pentru că ea este dăunătoare. În discursul oficial logica inimii este tratată ca involuţie şi pericol social. Orice tentativă a zek-ului de a se opune gardienilor sau sistemului, şi mai ales orice tentativă de defăimare a lui Stalin, este văzută ca marca unui regres spiritual.
În lagăre, trupurile unor deţinuţi au reuşit ca, în loc să cedeze, să se fortifice. Pornind de aici putem să deducem încă un sens al cuplului de opoziţii logica raţiunii – logica inimii. Vom spune că cea din urmă este logica sufletului, logica purităţii şi a Adevărului, pe când logica raţiunii este logica inferioară a trupului, bazată pe principiile unice ale supravieţurii şi ale evitării durerii fizice.
Un caz aparte îl reprezintă categoria „loialiştilor”, comunişti fanatici, încarceraţi de un sistem diabolic care îşi pedepseşte şi cei mai fideli discipoli. La ei logica raţiunii şi logica inimii se suprapun şi se anulează, creând o conştiinţă cu structură vidă. Logica raţiunii nu există la ei în sensul tare al cuvântului, întrucât lor le lipseşte înţelegerea faptului că ar trebui să se teamă. Pentru că le lipseşte şi logica inimii, cu ajutorul căreia ar fi putut radiografia decorurile, aceşti oameni sunt „impenetrabili”, şi iau realitatea a ceea ce li se întâmplă ca Necesitate.
Au existat însă copii care nu doar că au văzut dincolo de teatrul de marionete, dar nu au renunţat niciodată la această perspectivă. În aceşti copii a strălucit logica inimii, şi aceasta chiar înainte ca ei să dezvolte o conştiinţă morală. Din punct de vedere social, s-a înregistrat o mai mare strălucire a logicii inimii la sate decât la oraşe. Luciditatea, este forţat Soljeniţîn să recunoască, nu a aparţinut nici „oamenilor politici”, nici intelectualilor, ci umanităţii simple şi emoţionale. Imună la discursurile alambicate, populaţia rurală a înţeles caracterul ne-natural al proiectului ideologic şi l-a respins, ca pe cea mai rea dintre variante.
În continuare vom rezuma principalele caracterisitici ale logicii raţiunii şi ale logicii inimii, aşa cum s-au lăsat ele prezentate în exemplele de mai sus. În timp ce logica raţiunii este credinţa asumată în intransigenţa Sistemului şi se construieşte ca adecvare la el, logica inimii, este logica refuzului Minciunii, al cărei principal simptom este „greaţa” faţă de propunerile Sistemului. Logica raţiunii este logica inferioară a trupului care răspunde mecanic la imperativul „trebuie”, logica securităţii, a confortului şi a conservării vieţii, în timp ce logica inimii este logica solară a libertăţii spirituale, „sentimentul interior”, inefabil şi non-cognitiv, care vede dincolo de discurs. Cea din urmă este breşa prin care se manifestă Binele în conştiinţe, reuşind să decupeze realitatea de ideologie, în timp ce logica servilă a adecvării la cerinţele Sistemului afirmă preeminenţa viciului, a acţiunii criminale, ca fiind preferabilă celei non-criminale. Sediu autentic al gândirii, logica inimii este logica diafană a sensibilităţii, care respinge mecanic Răul, logica raţiunii cea care traduce realitatea ca Necesitate şi nu trece niciodată dincolo de ea. Prezenţa paradoxală a logicii inimii în conştiinţe este însă acel element care a scăpat ideologilor şi care a reprezentat sursa eşecului proiectului de re-educare.