După lectura lui Andrei Doboș, seria lecturilor în Atelier a continuat odată cu lansarea celei mai noi cărți a tânărului poet clujean Ovio Olaru, „Proxima B”, volum apărut la Editura Charmides din Bistrița (evenimentul a avut loc în data de 27 martie 2017). Asumându-mi rolul de moderator, prezentarea cărții i-a revenit criticului și istoricului literar Cosmin Borza (cercetător la Institutul de Lingvistică și Istorie literară „Sextil Pușcariu” din Cluj-Napoca și autor al volumului „Marin Sorescu: singur printre canonici”). Ovio Olaru a debutat în 2014 cu volumul „Pilotul” apărut la aceeași editură bistrițeană. S-a discutat despre poezia post-douămiistă și despre importanța unei noi episteme culturale (metamodernismul). Am vorbit, în mod particular, despre formula „realismului speculativ”, specifică tânărului poet clujean, dar și despre relevența „cyberpunk”-ului în raport cu textele sale.
Alex Ciorogar
totul înflorește în lumea perfectă de unde vii
în fotosinteza ta calmă și desăvârșită,
brazii din fața geamului și ploaia prin ei,
momente de seninătate extremă
pentru singurătatea ta orgolioasă de balerină,
singurătate statuară închisă în propria desfășurare,
brazii din fața geamului și tăcerea apăsătoare dinaintea
spectacolului,
tăcerea penibilă dintre noi, o altă formă de performanță,
și în coregrafia de dincolo de lumea asta,
când am intrat în tine și-n sala cu coloane înalte
unde se-nvârteau corpuri încinse de mișcări imposibile.
asta e tot ce vreau: la închiderea programului să văd luminile din ce în ce mai slabe ale taxiurilor în brazi, ploaia lovind cu enervare în geam,
toată fantezia ta virginală topită în poante.
să dansezi în pijamale atinsă de aburii ibricului de cafea,
să fumezi sub brazi o țigară înainte să dormi,
sau în viața banală din spatele perdelelor să faci piruete pe parchet pentru mine. asta e tot ce vreau
și tot ce se întâmplă în piesă, o fată drăguță
și dereglată iremediabil performând doar pentru mine, fiindcă eu sunt singurul spectator, singuri
ochii mei suspendați într-un corp dizgrațios
privindu-te de departe amuzat și nostalgic, lucid și ignorant, o forță grosolană care nu rezonează la arta ta
și care îți cuantifică grația în newtoni și scheme inutile.
fiindcă acum nu pot gândi decât în matematică,
și privirea ta pierdută în norii de ploaie, ploaie groasă peste acoperișuri, privirea ta nu-mi transmite
decât cifre pe o tabelă digitală, tristă cum stai lângă mine,
inaccesibilă ca orice profesionist în meseria lui,
chiar dacă pentru mine asta înseamnă să mint,
pentru că eu sunt escrocul, criticul deghizat în spectator
privind dansul tău de departe, din perspectiva
celui incapabil să emane altceva decât violență.
te văd în fotosinteza ta calmă și desăvârșită
și te văd fumând țigara dinainte de somn, și văd brazii:
îmi placi enorm, dar nu-mi pot trăda meseria.
te privesc cu mila celui care trebuie să decidă în numele unor forțe mai presus decât el, și-ți fac semn să asculți bulevardul, să-i vezi luminile acide în brazi, fiindcă tu
ești pe scenă acum, pierdută-n aplauze,
și te retragi triumfal,
ruptă de oboseală și frumusețe inumană.
le-am iubit pe toate cum am știut, și am vărsat
râuri tandre din inima calofilă pentru fetele mele
le-am chemat de departe, dar s-au risipit
pe holurile teatrului, lăsându-mă s-adun
după spectacolul lor: lenjerie și măști,
scaunele goale, dar mișcate.
am tulburat apele ca mâlul să se rearanjeze
arătându-mi ce vreau, dar mâlul s-a ridicat,
lăsându-mă cu o reflexie mișcată.
Și în reflexie s-a deschis o fereastră
spre o versiune alternativă, unde le-am văzut în coeziune,
zâmbindu-și complice după cortină
și atingându-se peste sâni.
m-am dăruit de tot, în aplauze,
dar acum sunt prins în mecanisme care se derulează
fără mine, și actorii dau unul după altul chix.
am suflat greșit din culise
și-am stricat spectacolul cu nepriceperea mea.
meditez la coregrafia perfectă
și previzibilă. La mișcările fetelor frumoase
în timp ce mă depășesc.
Meditez la proxima b. La planete îndepărtate
și neiertătoare. Proxima b:
o versiune
mai credibilă decât noi,
o ambiție de mai bine
și mai real.
De bunăstare și confort. Proxima b,
unde nimic nu-i îndeajuns de tragic
să merite tristețea noastră.
o amintire dragă la cei care s-au iubit
și s-au ținut de mână la căderea cortinei.
Nufăr în mâlul gros din inima calofilă,
proxima b, fereastră deschisă spre galaxia răului absolut.
Amintirea celor pe care decorul i-a înghițit:
le-am stricat spectacolul cu nepriceperea mea, și umbra
le-a căzut în straturi peste scaune goale.