Profesorul Doru Radosav se remarcă drept un inovator/înnoitor al cercetării istoriografice românești din deceniile de după 1990. Format ca cercetător și profesor de istorie în orizontul istoriei culturii medievale și moderne și istoria ideilor, alonja sa intelectuală a cuprins noi arii de investigare istoriografică și noi metodologii de cercetare istorică asociate istoriei sociale, istoriei mentalităților, antropologiei istorice, istoriei orale sau istoriei culturale.
Cartea Sentimentul religios la români, sec. XVII-XX, o privire istorică (ediție răvăzută, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025) abordează o temă de cercetare insolită istoriografiei românești și o tratează dintr-o perspectivă interdisciplinară, tratare care concomitent conservă o identitate a viziunii istorice inconfundabilă. Istoricul și istoria nu se diluează în contactul cu domeniile de cunoaștere învecinate, ci identifică și selectează subiecte de investigare istorică cuprinse în rețele sociale și culturale dense, al căror sens și semnificație pot fi deslușite doar printr-o „privire în perspectivă” și din unghiuri diferite. Detaliile și ansamblul faptelor istorice culese din viața socială și culturală sunt cercetate de Doru Radosav ca fapte complexe ale unei realități cu reprezentări multiple recuperate în diferite registre: ca discursivitate, ca practici socio-culturale, ca stări și sentimente specifice trăirilor umane, ca prescripții și norme asociate autorității sau ca exercițiu cotidian cu un caracter performativ limitat de orizontul social și cultural al individului sau grupului/comunității.
Prin conceptul de sentiment religios Doru Radosav desemnează „gradul și intensitatea trăirii religioase a individului și comunității”. Iar discursul istoriografic ce integrează în cercetarea istorică această problematică enunță un perimetru definit de „nivelul de instrucție religioasă al individului și al societății”, gradul de cunoaștere a „adevărurilor creștine”, pe de-o parte, și practicile sacramentale (botez, cununie, împărtășanie) și devoțiunea individuală (rugăciune) și colectivă (liturghie, cultul sfinților, cultul icoanelor, pelerinaje etc.). Astfel, istoria sentimentului religios se desprinde din domeniul istoriei religiilor ca istorie trăită a vieții religioase și nu ca investigarea unui set de credințe, norme, programe și doctrine religioase. În egală măsură, Doru Radosav delimitează conținutul și obiectivele istoriei sentimentului religios de studierea religiei populare, constatând, pe de-o parte, o incluziune într-un orizont de cercetare comun, dar și un dialog, o sondare autonomă a celor două câmpuri de cunoaștere istoriografică. În timp ce religia populară se definește în raport cu nivelurile culturale, în raporturile de alteritate și în spațiul extraeclezial, sentimentul religios se referă la atitudini și intensitatea trăirilor religioase, la „fervoarea manifestărilor religioase” ale individului și comunității. Drumul către o astfel de problematică de cercetare istorică a fost netezit de preocupările de istoria mentalităților și a studiilor de psihologie colectivă, direcții de cercetare care actualizau pe agenda istoriografică chestiuni precum sondarea a ceea ce a fost forma mentis sau concepția despre lume și univers și emoțiile și sensibilitățile naturii umane exprimate în diferite contexte cronologice. Doru Radosav, prin problematica studiată, s-a asociat unei direcții de cercetare istorică și unei generații de istorici de la sfârșitul secolului al XX-lea, regrupați în jurul cunoscutei reviste franțuzești Annales, dar și unui curent istoriografic mai amplu din istoriografia generală consacrat drept o turnură a cercetării sensibilităților și emoțiilor în istorie. Volumul Sentimentul… a apărut în primă ediție în anul 1997 și, în legătură cu acest context istoriografic, e necesar să-l raportăm din punctul de vedere al direcției de cercetare istorică ilustrate.
Doru Radosav a ordonat narațiunea istoriografică în paradigma istoriei-problemă, într-o relație directă cu definirea teoretică a conceptului de sentiment religios. Autorul investighează într-o primă ipostază discursul oficial, normativ al bisericii, care încurajează atitudinea și comportamentul creștinului exemplar. Literatura religioasă a fost cercetată din perspectiva lecturii performative care a alimentat sentimentul religios. Citirea catehismelor, psaltirilor, bucoavnelor, hagiografiilor, cărților de rugăciune, literatura mistico-ascetică, cea morală, au definit o lectură religioasă cu valențe instructive, comprehensive, providențiale și punisabile. Lectura cărților „se înscrie în… registru de incidență a cărții cu sentimentul religios”, impunând un model de carte ce hrănește pietatea religioasă (miscelaneul), dar și o „retorică a sentimentului religios”, cartea religioasă exprimând o hierofanie, fiind „purtătoarea cuvântului divin”. Din perspectiva raporturilor dintre carte și societate, cartea ca donație a fost purtătoarea, în opinia istoricului, „a trei tipuri de conotații”: ca ex voto, ca ofrandă, și, prin lectură, a fost asociată drept normă a vieții creștine. Stimulat și de ilustrațiile selectate din dosarul Picu Pătruț, ilustrații care ritmează lectura cărții, m-am întrebat de ce programele iconografice din biserici nu au reținut atenția autorului în studierea „febrei” religioase. În comparație cu cartea și lectura, sursele iconografice menționate definesc discursul oficial și normativ, istoricul sentimentului religios fiind interesat de impactul acestor imagini asupra trăirii religioase. Detalierea unui astfel de aspect la nivelul surselor istorice primare, a modului în care privitorii din acele timpuri le-au înțeles și a emoțiilor declanșate în stimularea sentimentului religios a fost problematică. În cazul cărților și al lecturii, aceste aspecte pot fi reconstituite prin deslușirea însemnărilor marginale, uneori adevărate „cronici mărunte”, ce dau expresie conștiinței creștine în formule „instantanee”, „autentice”.
În acest registru, istoricul Doru Radosav ne propune o aprofundare a interpretării relației dintre carte-societate, registru exploatat într-o contribuție istoriografică anterioară, dovezi ale unui program de cercetare istorică sistematică și urmat cu perseverență, dar și ale atașării interpretării inițiale de noi valențe. Cartea religioasă și lectura au fost convocate acum ca repere ale stimulării trăirilor și sentimentului religios, ca indicator ce ne permite o aproximare a intensității acestora. Studierea raporturilor dintre carte și societate la românii din N-V țării, regiunea Sătmarului, poate fi considerată „mirabila sămânță” care a germinat și a dat în timp contur cercetării sentimentului religios la români.
Celelalte două registre ale cercetării sentimentului religios propuse de Doru Radosav se referă la devoțiunea individuală și cea colectivă. Devoțiunea individuală este studiată prin asocierea a două componente, rugăciunea și practica sacramentelor. Rugăciunea este înțeleasă „ca o stare de pietate acută”, iar „scopul, spiritul, atitudinile, momentul și frecvența” acesteia pot indica ceea ce se numește „temperetura religioasă a unui suflet și a unei colectivități”. Istoricul a identificat o tipologie a rugăciunilor (orale, lectur-meditație, rugăciunea mentală) și o gramatică a rugăciunii (invocarea lui Dumnezeu, obligațiile creștinului, nevoile acestuia în fața lui Dumnezeu și angajamentul de a deveni mai bun pentru gloria lui Dumnezeu).
Surprinderea sentimentului religios în planul sacramentelor sau tainelor s-a asociat de „biografia creștină a individului” (naștere-botez, cununie, „împărtășanie-moarte, taina cea mai des asumată în planul trăirii religioase”). În acest periplu al biografiei creștine, sentimentul religios cel mai acut manifestat a anturat evenimentul morții. Istoricul evidențiază prezența unei morți „bune” și „frumoase” ca expresie a unei vieți creștine exemplare, în opoziție cu moartea „rea” a individului a cărui viață s-a abătut de la acest model. Meditația asupra morții, ritualul și ceremonialul înmormântării, retorica discursului funebru definesc problematici care mărturisesc semnificația religioasă profundă a morții în identitatea creștinului. În fapt, importanța acestui eveniment și trăirile generate în conștiința emoțională a individului s-au reflectat prin atenția pe care istoricul a acordat-o tratării în cadrul volumului Moartea ca percepție și reprezentare, detașându-se ca o secțiune distinctă.
Ultimul registru analitic dezvoltat de Doru Radosav a vizat pietatea colectivă. În cadrul acestuia istoricul sondează însemnele creștine simbolice ale spațiului public (locul bisericii în cadrul comunității, hagiotoponimia), practicile religioase colective (procesiuni, pelerinaje, cultul sfinților, cultul moaștelor, cultul crucii și al icoanelor), imaginarul creștin asociat florei și faunei în „derularea calendarului creștin”, dar și manifestările și trăirile care vizau minuni, vedenii, eresuri și blesteme, considerate a fi prezente la „liziera sentimentului religios”.
În ansamblul său, cartea istoricului Doru Radosav consacrată sentimentului religios la români descompune trăirile și emoțiile creștine, individuale și colective, într-o dinamică socială ce străbate modernitatea societății românești, de la etapa sa timpurie la vârsta maturității sale. „Privirea istorică” propusă s-a asociat de fenomenologia scrisului și lecturii, creștinismul fiind în sine o religie a cărții, istoricul stabilind implicit o astfel de relație culturală care modelează atitudinile, comportamentul și practicile colective ale creștinilor. În adevăr, stabilirea termenului post quem, minunea de la Maglavit, al demersului său indică o turnură culturală petrecută în societatea românească, și anume o trecere la cultura de masă. „O privire istorică” înscrie evoluția societății românești moderne prin observarea „temperaturii” sentimentului religios într-o viziune specifică istoriei culturale.