Apariția editorială recentă a unei culegeri de studii a cercetătoarei din Ungaria, Teréz Oborni, volum consacrat istoriei Principatului Transilvaniei, reprezintă în fapt o sinteză de istorie a provinciei pentru secolele al XVI-lea și al XVIIlea (Grădina zânelor. Studii despre Principatul Transilvaniei, traducerea în limba română de Mária Pakucs-Willcocks și Lóránd Rigán, Rubicon Intézet, 2024). Volumul se impune lecturii cu o coerență tematică și o unitate a problemelor discutate mai puțin scontată din perspectiva unei culegeri de studii. În limitele cronologice aduse în discuție de Teréz Oborni avem de-a face cu două secole „scurte”, al XVI-lea și al XVII-lea, de la 1526, bătălia de la Mohács, și 1690, la Diploma Leopodină (4 decembrie 1691), prin care Transilvania a fost integrată Imperiului Habsburgic, consemnând „existența de 120 de ani a Principatului Transilvania”.
Cartea Grădina Zânelor, subintitulată „Studii despre Principatul Transilvaniei”, ne propune, în primul rând, o istorie politică. Într-un prim registru, această istorie politică se prezintă ca o competiție de putere între principalele dinastii din Europa centrală, între Habsburgi și Jagielloni, în condițiile interferențelor Înaltei Porți în regiune. Tabloul vieții politice din regatul Ungariei de după Mohács este tensionat de lupta pentru tron dintre habsburgi și partida nobiliară autohtonă, alianțele matrimoniale, sprijinul militar și diplomatic din partea împăratului Carol Quintul, pe de-o parte, a regilor Sigismund și Sigismund Augustus ai Poloniei, pe de altă parte. Eforturile principilor și ale elitei transilvănene au fost îndreptate către un singur țel, acela de a „asigura supraviețuirea țării […] prin câștigarea bunăvoinței unuia dintre împărați prin ascultare, iar a celuilalt prin daruri și prin exprimarea subordonării sale”, în cuvintele autorului, care sintetizează convingerea stărilor din epocă cum că „ne-am hotărât … să le trimitem tribut turcilor” și „îl rugăm pe Ferdinand să nu ne pună în pericol, ci, dacă nu ne poate ajuta, să ne lase să avem noi înșine grijă de noi”.
Într-un al doilea registru, al raporturilor militare, diplomatice, și țesătura densă a relațiilor interdinastice, istoria politică se derulează din perspectiva Regatului Ungariei, a luptei sale pentru conservarea unității și identității politice. Regatul Ungariei, care s-a destrămat prin cucerirea și organizarea Pașalâcului de la Buda, la 1541, luarea în stăpânirea a regiunilor nord-vestice de către Ferdinand de Habsburg, în timp ce părțile răsăritene au fost cedate de Soliman Magnificul „copilului în scutece” Ioan Sigismund și reginei văduve, Isabella. Desprins din fostul regat medieval al Ungariei, identitatea politică a Principatului Transilvaniei chiar dacă s-a definit printr-o „cale proprie” (stat tributar Porții și orientat către alianța țărilor protestante), a conservat de-a lungul timpului ca o „permanență” a programului politic ideea refacerii unității pierdute a regatului. Testamentul politic al principelui István Bocskai dă expresie acestei constante politice: „Dacă însă domnul ar da ca în Ungaria coroana maghiară să ajungă pe mâini maghiare, cu un rege încoronat, atunci îi îndemnăm și pe ardeleni ca nu cumva să se rupă de ea sau să-i fie vrăjmași, ci, dimpotrivă, să o sprijine după puterea lor, în mod egal, și să se supună acelei coroane după vechiul obicei”.
Discursul/narațiunea istoriografică propusă de Teréz Oborni distinge ca și teză centrală definirea identității politice a noului stat afirmat în secolele XVI-XVII sub suzeranitatea Înaltei Porți. Identitatea politică este reprezentată prin deslușirea sensului evenimentelor politice, diplomatice și militare, prin configurarea unui sistem de putere ce antrenează dialogul dintre principe și stările sau națiunile politice ale Transilvaniei. Țara politică este deslușită prin urmărirea nașterii și evoluției organismelor instituționale reprezentate de puterea centrală (principele și principesele Transilvaniei) și națiunile privilegiate (nobili, sași, secui) și sistemul religiilor recepte (catolicism, luteranism, calvinism, unitarianism). Acest „corp” social desemnat ca Principatul Transilvaniei și a părților anexe ale regatului Ungariei a devenit funcțional printr-o uniune a stărilor/ națiunilor privilegiate („păstrarea uniunii spre binele perpetuu al patriei” și „fiecare națiune după starea și situația ei să contribuie la bunăstarea” patriei), printr-o stabilizare a dinamicii confesionale, printr-un „pact social” convenit între puterea centrală și ordinele privilegiate (1556), prin recunoașterea statutului de vasalitate față de Imperiul Otoman (1564) și a frontierelor din partea Imperiului Habsburgic (1570).
Excursul istoriografic compus ca „discurs/narațiune”, așa cum consemnam mai sus, a fost elaborat pe două paliere de comunicare. Pe de-o parte, narațiunea compusă din portrete-biografii, descrieri de evenimente diplomatice și militare și instituții, cărora li s-au adăugat fragmente expresive din cronicile, memoriile, scrisorile și orațiile din epocă. Pe de altă parte, ca discurs, cartea apelează la un nivel de comunicare iconografică format din portrete ale protagoniștilor (regi, împărați, principi și principese), reprezentări de scene istorice și gravuri, imagini de medalii, monumente și facsimile, precum și un bogat repertoriu cartografic. Asocierea imaginilor cu textul narativ joacă cel puțin două funcții. Una dintre ele este cea de adjutant, ajutătoare, de ilustrare, de particularizare și „umanizare” a discursului istoric. Cea de a doua, prin faptul că aceste imagini sunt creația secolelor ulterioare, mai ales al XIX-lea, conferă o perspectivă cu privire la modalitățile de semnificare și reprezentare a istoriei Principatului Transilvania în cultura și conștiința istorică a acelor vremuri. Istoria și cultura istorică sunt convergente în expresia istoriografică a culturii populare contemporane la care a subscris Teréz Oborni prin întocmirea acestui volum constituit ca o culegere de studii. Reiterarea în titlul lucrării a unui topos al culturii populare, desemnând imaginarul asupra Transilvaniei, subliniază intenționalitatea istoricului de a se adresa unui public general pasionat de istorie. Grădina zânelor, expresia din titlul cărții, pe de-o parte denotă, pe de altă parte, stimulează fascinația cititorilor față de provincie și istoria acesteia. Teréz Oborni a surprins dinamica imaginarului social asociat sintagmei pomenite: „Trebuie amintit că această expresie pentru noi are sensuri pozitive, de frumusețe și bogăție mistice, însă în trecut, referirea la zâne (tündér) indica mai degrabă o realitate schimbătoare, iluzorie sau înșelătoare, o nălucă.” Tocmai această stare de incertitudine caracterizează prezența Principatului Transilvania ca stat autonom aflat la cumpăna dintre interesele Înaltei Porți și ale Imperiului Habsburgic. Transilvănenii erau convinși că existența statului lor depindea de balansul și echilibrul dintre marile puteri, odată ce balanța se va înclina în favoarea uneia dintre aceste puteri și statul politic al Transilvaniei se va schimba. În ultimele două decenii ale secolului al XVII-lea, odată cu Reconquista (cucerirea Europei răsăritene de către habsburgi), Transilvania a fost integrată provinciilor Imperiului Habsburgic. Integrând în cuprinsul volumului o selecție de studii, apărute inițial în revista de istorie din Ungaria Rubicon, autoarea a încercat să recompună istoria modernă timpurie a Principatului Transilvania din „câteva episoade și piese de mozaic”, punând accentul pe rolul „jucat de provincie în istoria maghiarilor”. În egală măsură, cartea oferă și o punte pentru legarea unui dialog între cultura maghiară și românească („să ne cunoaștem reciproc punctele de vedere și rezultatele cercetării istorice”), în ambele culturi Transilvania ocupând un „loc aparte” sau un „loc special”.
Cu toate că volumul reprezintă o selecție de studii, Teréz Oborni a izbutit să asigure o perspectivă cuprinzătoare a istoriei politice și instituționale a Principatului Transilvania, a etapelor care au condus la formarea statului autonom și a evoluției sale de-a lungul celor două secole. În expunerea sa despre această istorie a principatului, autoarea privilegiază excursul biografic dedicat principalelor personaje politice care și-au legat destinul de soarta țării. Astfel, istoria se „umanizează”: „Uneori uităm că istoria este o înlănțuire de decizii luate de oameni”. Altfel, Teréz Oborni prin opțiunea sa stimulează reflecția cititorului asupra conștiinței istorice: „Într-o realitate alternativă totul ar fi putut decurge pe un alt făgaș dacă personajele principale ar fi avut altă soartă și dacă în momentele decisive altfel de decizii și acțiuni individuale ar fi împins în alte direcții istoria unor imperii sau țări.”
Cartea Terézei Oborni, tradusă și tipărită în limba română, se înscrie pe traiectoria unui dialog cultural dintre maghiari și români, așa cum sublinia autoarea, pentru o mai bună cunoaștere reciprocă, dar, în același timp, se remarcă drept răspuns la provocările culturii populare contemporane, unde istoria și conștiința istorică își caută locul. Este rolul istoricilor ca prin prezența discursului lor să impună ca acest loc să fie cât mai important. Or, cartea Terézei Oborni ne oferă un model al dialogului dintre istoric și cultura populară contemporană. În ceea ce privește ambele aspecte, al dialogului intercultural româno-maghiar, dar și al dialogului dintre istoric și cultura populară contemporană, cartea poate fi apreciată ca o istorie pe muchie între prudență și imprudență.