Kazuo Ishiguro s-a născut pe 8 noiembrie 1954 la Nagasaki, iar în 1960 a emigrat alături de familia sa în Marea Britanie. A studiat literatura și filozofia la University of Kent între 1974 și 1978, și a urmat cursurile de Creative Writing din cadrul programului masteral de la University of East Anglia, sub îndrumarea lui Malcolm Bradbury și Angela Carter, finalizat în 1980. Primește cetățenia britanică abia în 1983, după ce deja debutase, iar țara natală și-a vizitat-o la aproape treizeci de ani de la plecare, în 1989.
Este câștigătorul a numeroase distincții literare și s-a regăsit de patru ori pe lista scurtă a premiului Man Booker, câștigându-l în 1989 cu Rămășițele zilei. A primit distincția de Officer of The British Empire for Services to Literature în 1995 și ordinul Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres al statului francez în 1998. Pe lângă proză a scris și scenarii de film și de televiziune, iar două dintre romanele sale au fost ecranizate, The Remains of the Day (1993) în regia lui James Ivory și Never Let Me Go (2010) în regia lui Mark Romanek; Să nu mă părăsești stând și la baza serialului japonez Watashi wo hanasanai de (2016). Cântă la pian de la cinci ani și la chitară de la cincisprezece, iar primele încercări literare au fost versurile pentru cântece din adolescență, continuând și acum să scrie. Este un admirator al lui Bob Dylan și inițial și-a dorit o carieră ca muzician.
Trecutul recuperat și trecutul redus la tăcere
Privit încă de la debut ca fiind una dintre vocile importante ale noii generații de scriitori britanici, Kazuo Ishiguro se remarcă printr-o literatură a cărei scriitură simplă, puternic impregnată de sensibilitate, o finețe stilistică aparte și adesea cu o viziune tematică îndrăzneață, înfățișează omul în limitele sale în confruntarea cu memoria. Temă centrala și temeiul unei căutări, memoria a imprimat parcursului său romanesc o continuă metamorfoză, facilitând o pendulare între diferite genuri și particularități de scriere.
Personajele lui Ishiguro sunt preocupate de ideea trecutului, de modul în care acesta poate fi recuperat sau dimpotrivă redus la tăcere, de mecanismele memoriei și ale uitării, conștienți sau nu de modul în care timpul erodează și distorsionează. Însă indiferent de nuanțele pe care le primește, trecutul, chiar și în imposibilitatea amintirii lui, și cu atât mai mult, e mereu un spectru care bântuie obsedant prezentul. Personaje confruntându-se cu pierderi dureroase, ori devenite conștiente de deluzoriul existenței lor, în amurgul vieții, rememorarea personajelor ia de cele mai multe ori forma unei încercări de-a ordona și de-a da sens trecutului, și prin el posibilității de-a înțelege și de-a supraviețui prezentului, timpului care a mai rămas. Nota unui optimist subtil încheie adesea romanele sale, într-o cheie a unor mici gesturi sau preocupări, singura formă prin care viitorul se conturează în proza lui Kazuo Ishiguro.
Amintirea palidă a munților (A Pale View of Hills), debutul din 1982, este un roman despre traumele trecutului, despre pierdere și vinovăție într-o narațiune care o are în atenție pe Etsuko, o femeie de origine japoneză stabilită în Marea Britanie. Sinuciderea fiicei mai mari, Keiko, o repune în contact cu o parte a vieții petrecute în țara natală, într-un Nagasaki care își revenea treptat din distrugerile războiului; o atmosferă a unei lumi neașezate înfățișată nu atât prin spațiul în schimbare, cât a istorisirii unei scurte, dar atipice prietenii cu o tânără pe nume Sachiko, și a fiicei ei, Mariko. Dacă prin Keiko, Etsuko se simte legată de trecutul japonez, relația cu fiica dintr-o căsătorie ulterioară, Niki, conturează aspectele existenței sale singuratice într-un sătuc britanic unde încearcă să se împace cu alegerile trecutul și să se apropie de fiica rămasă.
Cadrul spațial al Japoniei, de această dată predominat, și relațiile de familie rămân unele dintre constantele și celui de-al doilea roman, Un artist al lumii trecătoare (An Artist of the Floating World), apărut în 1986. Urmărindu-se viața și amintirile lui Masuji Ono, un pictor influent al perioadei interbelice, dar marginalizat în cea postbelică, problema memoriei se pune în cheia unui trecut care, vehement respins de prezent, îi determină pe actanții lui dacă nu să-și asume o vină iremediabilă, atunci să-l supună unei cenzuri. Rememorându-și etapele artistice, Masuji dă prea puțin glas acelor implicări contestate de noua generație, iar atunci când în sfârșit adevărul faptelor pare a vorbi, el se relevă inevitabil sub apanajul subiectivității. Se creionează astfel modul în care personajul se raportează la realitate, un pictor al lumii trecătoare în tinerețe, ulterior un modernizator al artei sale, Masuji se găsește la bătrânețe în ipostaza unui artist care și-a pierdut lumea, un penel al unei Japonii care s-ar fi vrut redusă la tăcere.
Rămășițele zilei (The Remains of the Day), publicat în 1989, reia sub alte coordonate problematica asumării unei responsabilități și a unei luări de poziție într-un timp al schimbărilor, în una dintre cele mai îndrăgite scrieri ale lui Ishiguro. De-a lungul unei călătorii de șase zile, Stevens, respectabilul majordom de la Darlington Hall, se vede în fața unor amintiri și destăinuiri care-i vor pune sub semnul îndoielii considerentele față de trecut. Aflându-se în perioada interbelică în slujba unui lord cu viziuni pro-naziste, însă fără a se preocupa vreodată de consecințelor pe care acțiunile stăpânului său le-ar fi putut avea, Stevens și-a trăit întreaga viață sub semnul unei loialități oarbe și a unui puternic simț al datoriei și al demnității față de profesia sa. În detrimentul ei, orice urmă de afect sau sentiment a fost înăbușită, iar prietenia și dragostea domnișoarei Kenton i-au apărut prea puțin și prea târziu sub adevărata lor însemnătate. Abia spre finalul vieții, pus în fața trecutului, Stevens va fi de acord că o existență precum a sa poate fi greșită.
Romanul din 1995, Nemângâiații (The Unconsoled), aduce o modificare în scriitura autorului britanic, atât tematică, cât și în privința complexității narative. Dacă în primele trei romane narațiunea se construia pe o paralelă a trecutul reactualizat și a prezentului înțeles prin această reamintire, în acesta nu mai e vorba de o rememorare în sens conștient, ci mai degrabă de o trăire a trecutului ca o succesiune de evenimente aleatorii într-un prezent guvernat de legi kafkiene și de incoerența visării. Premisa este sosirea într-un oraș nenumit a unui celebru pianist, Ryder, pentru a susține un recital. Întâlnirile și evenimentele care au loc îl pun însă în fața unor indivizi care pretind fiecare câte ceva de la el, și față de care personajul-narator va simți atât o responsabilitate, cât și o legătură emoțională pe care se pare că o pierduse. Deși totul poate fi privit ca pe o proiecție fragmentarizată a personalității lui Ryder, Ishiguro conturează în spatele ei și o imagine a așteptărilor pe care o societate le are față de indivizii săi, sau a unei culturi care adesea își poate pune în pericol proprii actanții.
Pe când eram orfani (When We Were Orphans), publicat în 2000, se întoarce la atmosfera primelor romane. Într-o narațiune care amintește de genul polițist, cartea îl are în centru pe Christopher Banks, un celebru detectiv londonez al anilor ’30, obsedat de misterul dispariției părinților săi într-un Shanghai al copilăriei. Asemenea lui Stevens, și naratorul acestei cărți e ghidat de datoria unei mari vocații, îngăduindu-și prea puțin timp pentru sine. Totuși, în pofida notei de melancolie, aceasta nu atinge același nivel precum în cazul cărții din 1989, pe de o parte prin prietenia lui Sarah, o iubire neîngăduită, și prezența lui Jennifer, o orfană față de care se angajează să o aibă în grijă, și întrucâtva a resemnării că în ceea ce-l privește, Christopher făcuse tot ceea ce fusese posibil. Particularitatea romanului în raport cu celelalte constă în faptul că aici memoria subiectului e cel mai strâns corelată cu cea a timpului istoric întruchipat mai ales prin evenimentele din Shanghai-ul toamnei lui 1937, al cărui martor personajul este.
În romanele amintite anterior, există o anume particularitate a narațiunilor, aceea de-a fi plasate în proximitatea unor temporalități istorice sau evenimențiale, care propriu-zis lipsesc din conținut, profilându-se undeva în afara orizontului narativ. Perioada interbelică, cea premergătoare și anii celui de-al Doilea Război Mondial, bomba atomică de la Nagasaki, incertitudinea anilor care au urmat, chiar unele ecouri al regimurilor totalitare din centrul-estic al Europei sunt realitățile istorice în jurul cărora se construiesc existențele ficționale al personajelor. Ei nu sunt neapărat niște participanți, sau prea puțin, ai acestor evenimente, dar viețile lor, în aspectele lor trecute sau prezente, devin mărturiile unor evenimente cu consecințe globale. Această caracteristică se regăsește și în prozele ulterioare, însă într-o măsură mai mică, căci evenimentul, așa cum a fost înțeles anterior, e destabilizat prin noi coordonate de lumi ficționale.
Distopie și Ev Mediu
Cu Să nu mă părăsești (Never Let Me Go), apărut în 2005, Ishiguro pășește în planul distopiei cu o poveste plasată spre sfârșitul anilor ’90, într-o Anglie a unei lumi în care descoperirile din domeniul geneticii au dus la posibilitatea clonării umane. Kathy o „îngrijitoare” de 31 de ani, rememorează timpul petrecut alături de Ruth și Tommy, în deosebi pe cel al copilăriei de la Hailsham, una dintre numeroasele școli sau centre de pe teritoriul britanic unde copiii-clone erau educați și crescuți pentru ca la maturitate să devină donatorii de organe ai oamenilor după care au fost creați. Fără a se pune chestiunea libertății sau a alegerii, cât cea a posibilității de-a recunoaște un suflet uman în niște indivizi clonați, romanul este o radiografie întunecată a omului însuși, printr-o poveste neobișnuită despre prietenie și iubire, despre vinovăție, despre identitatea înțeleasă ca memorie și timpul care fuge, considerat niciodată suficient.
Fără a indica o ruptură de forma romanului, și mai mult o revenire la specia anilor de formare, Nocturne: cinci povestiri despre muzică și amurg (Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall), 2009, adună sub temele sugerate de titlu cinci proze scurte. De la istorisirile unui chitarist, saxofonist și violoncelist care încearcă prin diverse forme să-și găsească un loc în lumea muzicii, la problemele de căsnicie ale unui cuplu și sfârșitul unei iubiri, Ishiguro își plasează povestirile în lumina unei contemporaneități care, în mod evident, a lipsit din volumele anterioare.
Prin Uriașul îngropat, cel mai recent roman, din 2015, se produce o altă distanțare de cărțile anterioare, atât prin coordonatele spațio-temporale ale narațiunii, cât și prin perspectiva narativă, pentru prima dată multiplă. Plasat într-un peisaj de Ev Mediu timpuriu în care gloria anilor regelui Arthur încă nu se stinsese, bântuit de uriași, căpcăuni sau dragoni și aflat sub blestemul unei misterioase ceți a uitării, romanul are în centru povestea unui cuplu de bătrâni, Axl și Beatrice, care își părăsește satul pentru a porni în căutarea fiului uitat. Întâlnirile cu războinicului saxon Wistan, tânărul orfan Edwin și bătrânul cavaler arthurian Sir Gawain, alături de diversele întâmplări la care iau parte îi aduc pe cei doi în fața unor amintiri recuperate, care le pot însă pune la încercare trainica iubire, și a unei ordini a lumii care e pe cale să fie distrusă.
Cu ultimul său roman, Kazuo Ishiguro pare a se apropia tot mai mult de o țintă pe care deja prozele anterioare o conturau, și anume o aducere tot mai aproape a memoriei individului de cea a colectivității. Valoarea acestor narațiuni care se apleacă asupra unor cazuri particulare e aceea că ele devin indiciile unor tipare de-a gândi, răsfrângându-se la un nivel general. Personajele lui Ishiguro, ca aparținători ai unei anumite societăți, țări sau culturi conturează modul în care tocmai aceste (tempo-)spațialități tind să se raporteze la propria memorie și identitate, la cum își amintesc sau cum uită. Trăind într-o lume care e rezultatul marilor evenimente ale trecutului, rememorarea, memoria involuntară sau nostalgia sunt procesele prin care acestea sunt reactualizate în prezent, regândite și reinvestite. Dintr-o astfel de perspectivă, direcțiile înspre care va evolua proza lui Kazuo Ishiguro nu pot fi decât unele surprinzătoare, cu promisiunea discretă a unor noi incursiuni ficționale, poate și mai îndrăznețe imaginativ, dar mereu în căutarea aceluiași ideal.