Indiscutabil surprinzătoare proza lui Adrian AluiGheorghe. Şi în poezie el avea curajul unor ziceri şi imaginări, însă acolo e perceput ca un optzecist mai aşezat, mai subtil şi mai contemplativ. Luna Zadar (Polirom, 2016) este cu totul altceva. Mai întâi tonul şi ritmul sunt vivace, alerte, chiar obraznice. Scris sub semnul nimicului şi nicăieriului, romanul pare că sfidează orice miză, deşi situaţiile sunt alese cu grijă, exact ca să nu le poată nimeni contesta miza.
Început sub semnul negaţiei apăsate prin reluare („Poate că nu ar fi trebuit să vin aici, azi./ Poate că nu ar fi trebuit să vin niciodată/ aici”), discursul pare că vizează exclusiv teme majore şi corecte, cum ar fi căutarea dosarului de la Securitate al mamei. Aceasta este şi miza de roman mainstream, imbatabilă. După nenumărate scrisori ale femeii însărcinate către iubitul dispărut – scrisori ale purităţii şi maternităţii, aflăm – duş rece – că ea nu a fost chiar ceea ce ne închipuiam.
Foarte repede intervine un anti-discurs ce va conferi energie contrapunctică întregii scrieri. Doamna care aduce dosarele se mişcă derutant pentru un bărbat ce îşi caută rădăcinile: „Sînii păreau să nu comunice unul cu celălalt, se mişcau separat”. Descins din spiţa bietului Ioanide, acest nou centaur în cavalcadă se poate concentra simultan la dosarul maternal „de urmărire informativă număr 24157 nume Radiţki Albertina” şi la frumuseţile (inteligente, ce-i drept!) lumii. Onomastica şi ea sare din discursul corect şi se deplasează către un exotism tot mai central-european.
Aşadar, mama ex-ghid turistic murise într-un acccident de autocar în Austria în urmă cu 7 ani. Cu ocazia scotocirii prin dosar la sediul cu pricina, întâlnim şi personaje boiereşti neficţionalizate care îşi doresc cu ardoare să facă rost de un dosar din care să reiasă că au fost urmăriţi şi persecutaţi de Securitate. Unul e Bălăceanu-Stolnici. Academicianul caută şi un fir care să dovedească că e bastardul lui Carol al II-lea, iar nu un turnător.
Afundarea în „groapa de gunoi a istoriei recente” nu deprimă cu nimic libidoul. Eroul ajunge în budoarul doamnei Titieni. Scenele de amor, în general jucăuşe, sunt vorbăreţe, nu glumă, ospeţind anecdote, glume, fantezii şi chiar filosofări absurde, dar cu mult miez. Filosofia nimicului e firul roşu al tuturor protagoniştilor, în vădit contrast cu vitalitatea lor. Un testament de alcov sună aşa: „Las copiilor mei nenăscuţi lumea care nu s-a născut încă. S-o aibă moştenire de la tatăl lor, să se bucure de ea”. Iubitei Aiana i se oferă şi ei averea clanului (cum altfel să îi zic?) Rockefeller, dat fiind că amorezul cu chef nebun de fabulaţie îşi inventează un bunic Rockefeller, doborât în război cu avionul la Ploieşti şi adoptat de bunica româncuţă ca surdo-mut. Toate istorioarele astea au haz şi haz are şi principiul biliardului, ca reacţie logică la invenţii ilogice: „Acum că ai aflat că eşti un Rockefeller, ai să mă părăseşti şi ai să te retragi pe o insulă cu cadâne, vă ştiu eu pe voi, ăştia cu bani. Toţi sînteţi la fel”.
Şi tot Aiana face un nut graph, o condensare a filosofării atoatenimicitoare: „Aceste nimicuri sudate, adunate dau aparenţa realităţii, că dacă descompui realitatea în atomii care îi stau la bază, care sunt unitatea de măsură a nimicului, iaca rămîi în infinitatea goală”. Nimicologia e sustenabilă naratologic pentru că e în contrast peremptoriu cu pofta de viaţă şi de afabulaţie; dar şi cu formulările poznaşe şi mereu inspirate: „I-am făcut praf muntele lui Venus. Nu a mai rămas piatră pe piatră”.
O întreagă metafizică a componentelor feminităţii şi femeii se şlefuieşte până la sfârşitul romanului. Suntem când in Pierre Louÿs, când în Rabelais. „Fofo” dă sens oricărei acţiuni din istorie. Iniţierea metafeminină începe în adolescenţă, când un puşti mai copt, Paraşută, încasează bani de la puberi ca să le răsfoiască în faţă reviste soft-porno timp de 1 minut. Excitaţia odată declanşată, ea rezistă toată viaţa: „muribunzii sînt extrem de potenţi. Viaţa se scurge din ei pe unde găseşte vreo breşă”. Hedonismul casanovian nu sufocă deloc capacitatea de a suferi; ba uneori ai senzaţia că înflăcărările carnale – întotdeauna estetizate – au ca efect o purgare de urâtul enorm al lumii. Plăcere şi cinism sunt leacurile întrebuinţate de personajele inteligente ale cărţii chiar în momentul de vizitare a unei memorii dureroase/trecut surprinzător. Replicile de o ironie sclipitoare ies printre rânduri ca geamandurile printre valuri:
„Porcule, ieşi afară pe balcon!
Stimată doamnă, aşa vorbiţi cu un biet orfan, un copil al unei Europe pe ducă, fără soartă?”.
În mod natural, mă gândesc la o ascendenţă în ironia cu subînţelesuri periculoase şi textualistă a Şcolii de la Târgovişte. În mod artificial, gândul îmi sare la unele similitudini cu cinismul indestructibil al lui I. D. Sîrbu.
Dacă „viitorul este un trecut neexplorat încă”, vorbim de o predestinare inevadabilă şi atunci ce altceva ne mai rămâne decât relativizarea, jocul? Iată-l pe protagonist în patul lui Titi şi sunat de Aiana, îngrijorată de lipsa-i îndelungată: „am mîinile legate, picioarele îmi sînt prinse în butuci. Da, un răpitor mai milos îmi ţine telefonul, să pot vorbi”. Titi primeşte şi ea o lămurire incontestabilă: „E Aiana, i-am spus lui Titi. E sora mea geamănă”.
În altă dimensiune e plasată corespondenţa dintre Albertina şi un Olaf ce nu va răspunde vreodată. Deşi dovedită informatoare a Securităţii, Albertina e o mamă şi o iubită plină de abnegaţie şi sensibilitate. Episodul din apartamentul lui Titi, în care se face dragoste şi se discută această corespondenţă din vremea comuniştilor, se şi încheie simbolic când ea deschide fereastra: „Nu aer intra, ci întuneric. Ne înecam cu întuneric. Un soare negru lumina noaptea”.
Mai mult de 80 de pagini nu s-ar fi putut insista pe această miză, excelent exploatată. Mă şi aşteptam să mă simt cotropit finalmente de plictis, aşa cum se întâmplă în cazul celor mai multe romane ro: sau încep bolovănos, sau sfârşesc piramidal parabolic. Spre supriza mea, viitorul-trecut ia o întorsătură de bun augur şi ajunge în adolescenţa protagonistului. Împreună cu Şobi, ambii de 19 ani, imediat după Revoluţie, ei debutează ca filosofi ai neantului: „Nimicul e haosul şi lipsa de reguli”. Vom ajunge în Serbia şi în multe alte locuri. Romanul devine o radiografie a noii Europe. Umroul şi imaginaţia sunt inegalabile. Să ne gândim numai la interlopul sârb care plăteşte doi albanezi să îl omoare, pt că el are reţineri religioase în ce priveşte sinuciderea. Albanezii îi cer mai mulţi bani, apoi dispar răstimp de 20 de ani, interval în care sârbul se simte urmărit. Între timp, nu mai vrea să moară, dar ştie că albanezii sunt oameni de cuvânt. Cam aşa o să mă simt şi eu în următorii 10 ani: bântuit de acest roman savuros şi totuşi despre tristeţi şi însingurări ideologizate.