Traian Ştef se reinventează la fiecare volum. E farmecul şi forţa lui. Foarte puţini mai dispun de aşa supraputeri. Poemele lui pot fi molcome, blânde, palatabile, sofisticate, ironice, intertextuale etc. Nu doar substanţa lor este proteică, ci şi forma. De aceea e şi foarte greu să îl integrezi în vreo generaţie de creaţie. Să ne mulţumim să îl catalogăm ca atare: orădeanul transgeneraţionist.
Poemul de dragoste, Editura Şcoala Ardeleană, 2016, este, de fapt, un poematicon ce într-adevăr îşi respectă titlul. 75% din volum este o declaraţie şi un omagiu adus feminităţii senzuale, implicit sălbatice, dar mai ales delicate. Celelalte 25% sunt texte ale transparenţei şi indicibilităţii. Maniera oricum este în genul „în treacăt”, aluzivă şi incantatorie.
Viziunea de start este romantică, mizând pe iluzie şi telescopare: „Şi femeia din vis/ E tot mai aproape/ Şi scînteiază/ lîngă mine” (Femeia din vis). E firesc ca incorporalitatea să stimuleze veneraţia. Şi da, există suficientă adoraţie în aceste pagini. Atât de multă, încât uneori parcă emană un iz de ironie. Dar aceste suspiciuni apar mai târziu, deocamdată suntem fascinaţi de intensitate: „Uneori mi se pare că/ Timpul poate fi dat/ Înapoi/ Celuilalt/ Că nu ar trebui să las sfîrşitul lumii/ Să se apropie/ Singur/ Pînă nu îşi arată roadele/ Investiţia mea/ într-un pat de frasin/ Într-o îmbrăţişare/ Într-o cutremurare/ În cuvântul ca o zeiţă/ Născută din creierul meu/ Într-o dimensiune a fatalităţii plăcute” (Să nu laşi sfîrşitul lumii).
Intertextualităţile sunt light, iar tranzitivităţile par transparente. Dragostea înseamnă mai ales plutire şi contemplaţie neoplatonică. Noua Sensibilitate a reînsufleţit reflexele şaizeciste. Cu siguranță că Vasile Baghiu ar rezista greu tentaţiei de a-şi subsuma acest tip de himerism orfic: „Aş vrea să smulg un solz/ Din pielea ta de sirenă/ Să-l ţin între buze/ Să cînt/ să te chem/ Povestea dinainte/ De a-ţi întoarce faţa de la mine/ Aş vrea s-o scriu/ Floare-monadă”. Nu atât imprecizia este exploatată aici, cât o teorie a vagului ce vizează frustrări bonome. Totul e visare şi letargie în ce priveşte concretizarea dorinţelor: „Dacă nu ne vom întâlni/ Înseamnă că viaţa noastră/ S-a lungit prea mult/ Prin aceste staţii unde/ Lumea aşteaptă/ Fără chip/ Reîncarnarea iluziei” (Răspunsul poetului).
Oricât de intense ar fi adoraţiile, ele întotdeauna vor conserva flamboianţa de fin de siècle. Cele mai îndrăzneţe fantezii nu vor renunţa la camuflajul oferit de aluzie şi decorativism: „Un faeton de gală/ Doamnelor/ Să vă plimb printre/ Strălucirile galante” (Printre strălucirile galante).
Încetul cu încetul, alte tipuri de savuros subjugă imaginarul poetic. Papilele gustative, de exemplu, oferă absorbiri mai directe şi mai puţin ceremonioase ale plăcerii. Ritualul, totuşi, nu pierde locul de onoare nici aici. T. Ştef este un poet al ritualurilor, fără ca aceasta să implice mari angajamente şi comportamente solemne: „Iau în braţe pîinea cea mare/ Coaptă în cuptorul de lut galben/ Căldura ei a fost ostoită/ Cu un ştergar/ Rup un colţ/ Abureşte moale şi mireasma ei/ Acoperă amintirile/ Îmi încălzesc obrazul/ Cu miezul ei/ Şi cerul gurii simte/ Toate deliciile care au dospit/ În covata pentru frămîntat” (Pîinea caldă).
Propriu-zis, textele nu sunt integral nici epice, nici lirice, ci mai curând decorativ-fabulatorii. E joc continuu şi subtile sondări ale trecerilor dintre spaţii. Rezultă o deplină senzaţie de intimitate şi de atemporalitate. Poetul produce pentru veşnicie, nu vrea să fie legat de vreun interval anume. De aceea, recuzita folosită e mai curând retro decât futuristă: „bijuteriile de familie/ Amanetate/ Cu fecioria ca un nasture/ De la vestonul austro-ungar/ Al bunicului” (Genunchiul miresei).
Fabuloasa femeie-femelă nu primeşte voce. E doar o însumare de atribute ce comportă contemplaţie şi posibilităţi infinite. E o comunicare fără feedback, fapt care îi confer maximă libertate: “cînd suflu ca într-o păpădie/ Sînii tăi se acoperă cu un polen/ Amărui/ Şi se acoperă de petale umede şi/ Lipicioase”. Cu cât ne îndepărtăm de zona erotică, cu atât poeticitatea coagulează în jurul unor abstracţiuni scrupulos organizate şi aproape parfumate: “Eşti într-o nouă sintaxă/ Mai închisă la culoare/ De data asta” (Pînă ajungi aici lîngă mine).
Incantaţiile se înlănţuie în sarabande serafice şi lunare dovedindu-l pe T. Ştef ca major poet al viziunilor transparente. Şi erotica intră în acelaşi registru, insistând pe adoratio şi prosternatio: „Coapsele ei şi gleznele ei/ Le-aş putea descrie/ Dacă s-ar dezbrăca în faţa mea/ Şi să mă azvîrle apoi în stradă/ să-I cerşesc cu voce tare graţia” (Dacă s-ar dezbrăca în faţa mea). Dar ea nici gând să conceadă la aşa ceva. Negaţia generează „vălătuceală a minţii”, „luciu al conştiinţei” şi „liniştită abandonare”. Resortul acestei cântări filigranate este imaginarea uluită a Euridicei dindărăt, sânii şi coapsele ei ce liniştesc, nu agită tare. Aici, feminitatea nu agitat mollem, ci toropeşte aţâţările şi conferă virtuţi de organizare delicată a spaţialităţii, mileuri armonice: „E un amurg albastru-n/ Dungi de catifea/ Şi fluturi fîlfîie/ Să stingă lumînarea/ Şi-un vînticel călduţ/ Grăbeşte înserarea/ Ivindu-se ca semnul/ Din ceaşca de cafea” (Cîntec). Femeia cântată e un aliaj de ielă şi druidă; ea încinge, dar imediat spiritualizează.
Oarecum firesc, volumul se închide cu Poemul de familie, păstos, concret şi pătruns de o memorie localizată: „moşul meu ştia să pună în toate/ Ceva nyelcoşag”. Şi parcă văd în zare ce stă să frământe T. Ştef în versurile viitoare.