Despre poetul Adrian Alui Gheorghe nu sunt multe lucruri noi care ar putea fi adăugate la cele scrise și spuse deja. Pentru că în această ipostază a fost o prezență bine marcată în literatura noastră recentă, un nume neocolit de critică și cititori, o voce distinctă, puternică și colorată. Dar, personal, mult mai interesant îmi apare prozatorul și, mai ales, romancierul. Adrian Alui Gheorghe și-a publicat primul roman abia în 2013, după care a avut un ritm rapid, propunînd o întreagă serie de titluri. Absolut remarcabil este, în opinia mea, faptul că romancierul a reușit să pună la un loc colecția de cele mai bune, cele mai originale subiecte din literatura noastră. Autorul are imaginație, are apetență pentru nou și inedit și o interesantă atitudine plasată la intersecția dintre ludic, melancolie și apetență pentru spectacol.
Primul său roman, Urma, este despre o invadare (termen pe care îl folosesc aici, forțat, în antiteză cu cel de evadare) a unei închisori comuniste din anii ’50. Este greu să contești ineditul ideii, unghiul surprinzător pe care știe să îl aleagă de fiecare dată. Este genul de autor care își va lua întotdeauna prin surprindere cititorii prin povestea pe care o livrează. Cel mai recent roman pe care îl semnează, Povestea elefantului care trăia într-o nucă, are un subiect la fel de insolit: s-a descoperit că timpul are materialitate și chiar s-a dezvoltat o fabrică în stare să producă timp. Este greu de găsit un alt volum cu un subiect similar. Dar, la fel ca în oricare demers artizanal, producția este o etapă, mai fiind necesare și cele de marketing și de vînzare. Cum își vinde Adrian Alui Gheorghe marfa, cum transformă o idee inedită în roman?
Povestea elefantului care trăia într-o nucă este un volum tipic pentru Adrian Alui Gheorghe. Are o inițială doză de realism, care se diluează încet, pentru a răbufni dintr-odată într-o dimensiune diferită, dezvoltîndu-se arborescent pe coordonate poematice, trasabile după o hartă care are puține repere epice și un belșug de markeri lirici. Autorul alege ca textul să fie spus predominant la persona I singular, facilitînd confesiunea, plonjonul psihologic și argumentația personală. Personajul pe care îl creează, Edgard Teodorof, are conotațiile banalității și consumerismului societății românești actuale. Este un ins încă tînăr, destul de aspectuos, înțelegem, care lucrează la o mare companie (Jumbo Shop) implicată în vînzările de junk prin teleshoping, telefon, email și orice alt potențial mijloc de a vîna mușterii creduli. Un personaj scufundat într-o rutină a înșelăciunii cotidiene, perfect conștient de postura deplorabilă a propriului post, dar care înțelege să-și îndeplinească sarcinile de serviciu cu maximă eficiență și elan. Sînt pagini în care penelul caricatural al romancierului zburdă cu o satisfacție deloc disimulată, umflînd șirul aberant de oferte comerciale într-o progresie paroxistică și ridicolă care amintește pe undeva, prin asocierile ridicole de produse, de imaginarul urmuzian.
Din păcate, Adrian Alui Gheorghe nu rezistă tentației de a-și submina personajul și de a se insera el, ca voce a autorului, în locul acestuia. Astfel, vînzătorul maratoanelor de oferte devine tot mai puțin credibil. Descoperim că este un om cu bune cunoștințe de filosofie greacă clasică, descoperim că știe literatură, artă, că are o educație în vădită opoziție cu postura în care se află. Pur și simplu este greu de acceptat, ca și cititor, că un personaj de acest tip are asemenea caracteristici. Dar această inadecvare a personajelor, din punctul de vedere al construcției lor interioare, la rolul pe care se presupune că îl joacă este valabil la nivelul întregului roman, mai mult, la nivelul aproape întregii proze semnate pînă acum de autorul nemțean. Adrian Alui Gheorghe este prea puțin interesat să creioneze o realitate. El vînează scene, metafore, situații. Modul în care ar trebui să ajungă la ele este secundar. Tocmai de aceea strălucește în tablouri de moment, dar dezamăgește atunci când trebuie să le asambleze într-un mecanism funcțional unitar mai mare. Romanul se dovedește o colecție de povestiri, mai degrabă, reunite sub o titulatură care să le dea o carapace unică. Celina, Iulius Berca, Iudith și oricare alt personaj se subsumează observațiilor de mai sus. Sînt mai puțin figuri de persoane în carne și oase, cît vehicole pentru idei și intuiții care necesită o punere în scenă. Nu este un aspect de reproșat, este unul de notat, pentru a înțelege ce anume se dovedește a fi Povestea elefantului care trăia într-o nucă.
Romanul urmărește traseul unui personaj principal – poate mai degrabă un personaj central – care, plecat într-o călătorie în care urmează să se întîlnească cu iubita sa cucerită în spațiul virtual, încurcă trenurile în Gara de Nord și se pomenește într-unul plecat într-o cursă experimentală. Multimilionarul Iulius Berca, care este și fizician și puțin filosof, a descoperit materialitatea timpului, iar acum produce „timp greu”. Cu acesta va bombarda trenul în care ar trebui să se afle doar voluntari care și-au dat consimțămîntul, pentru a afla rezultatul: călătorie în timp, teleportare? În realitate, romanul este o transpunere în cheie poematică a unor meditații bine influențate de existențialism și de cîțiva autori clasici. Călătoria trenului este o suită de episoade care dansează pe limita dintre oniric, fantastic, metaforic și absurd. Se vede o întreagă bibliotecă în spatele scriiturii, o experiență filtrată de expresionism și, mai ales, vocea unui poet. Cîteva dintre capitole sunt niște foarte frumoase și delicate poeme, ignorînd orice convenție de punere în pagină și curgînd, liniar, ca o recitare atonală. Acestea sunt, cred, după subiect, al doilea punct forte al volumului.
Odată acceptată călătoria aceasta inedită și plină de întorsături care este lectura romanului Povestea elefantului care trăia într-o nucă, îți asumi, ca cititor, responsabilitatea de a renunța la credibilitate și, în mod necesar, de a te deschide spre un tip de lectură mult mai apropiat de cel al poeziei. Totuși, în angrenajul pestriț care este construcția romanului, există un episod care ar fi trebuit să lipsească. Cel în care se face o explicitare, recurgînd la fizica modernă și filosofia clasică, a materialității timpului. Îmi amintesc că Jules Verne, atunci cînd descria fabuloasele sale mașinării, intra într-o sumedenie de detalii de aparență, dar evita substanța. Nautilus e propulsat de „un nou tip de motor electric”. Era cu inducție permanentă, cu pămînturi rare, cum era bobinat, ce detalii tehnice avea – nu vom putea decît să presupunem. Poate că cel mai bine, atunci cînd ne aruncăm în maelstrom-ul anticipației, este să nu ridicăm prea mult din cortină. Nu am ce să îi reproșez lui Adrian Alui Gheorghe vizavi de explicațiile puse în paginile cărții, cunoștințele mele în domeniu fiind „de strînsură”. Dar, nu știu de ce, am impresia că dacă aș fi silit să produc niște pagini de acest gen, aș obține un rezultat similar, ceea ce nu este neapărat o laudă.
Povestea elefantului care trăia într-o nucă este un volum tipic pentru Adrian Alui Gheorghe. Are poveste, are tensiuni în fiecare episod, are culoare, e scris cu o poftă care transpare la lectură și te îmbie să fraternizezi cu textul. Dar modul în care este legat totul evită liniile riguroase ale tiparului epic, care presupune coerență chiar și atunci cînd produci incoerență și se deschide înspre o receptare aproape senzorială, centrată pe episod și metaforă, o arhitectură a poeziei care cheamă un cititor de poezie.
Mi-a plăcut cartea lui Adrian Alui Gheorghe. Mi-a plăcut să descopăr un subiect proaspăt și să trec printr-o scriitură matură și colorată. Dar, oarecum, am senzația că am fost păcălit să citesc un volum de poeme.