Dacă până acum zece, cincisprezece ani era posibil să-ți pui întrebarea retorică „Unde ne sunt shakespeareologii?”, în ultima decadă s-au inmulțit considerabil lucrările serioase consacrate cercetării operei Bardului de la Stratford. Studiile shakespeareene intraseră într-o eclipsă de durată în perioada de după disparția remarcabilei falange de angliști ilustrate de Levițchi, Duțescu, Ștefănescu-Drăgănești, Mihail Bogdan, Dan Grigorescu etc. Or, iată că în ultima decadă au apărut contribuții semnificative datorate urmașilor (cronologici, dar și spirituali) ai acelei mândre generații, dintre care se detașează cu ușurință George Volceanov, autor al impresionantului tom Întoarcerea la Marele Will, sau reconsiderarea canonului sakespearian, rescriere și traducere în românește a unei excelente teze de doctorat, publicată inițial în limba engleză sub titlul The Shakespeare Canon Revisited. George Volceanov este cunoscut în lumea literară ca traducător eminent din engleză și maghiară, lexicograf, dar mai ales inițiator și coordonator al noii serii de traduceri a pieselor lui Shakespeare în româna contemporană, supranumită „Un Shakespeare pentru mileniul trei”. El însuși a tradus piesele Edward III și Doi veri de stirpe aleasă, ca argument pentru lărgirea canonului shakespearian, dar a publicat și numeroase lucrări academice și eseuri pe marginea creației lui Shakespeare.
Ambițiosul studiu publicat acum își propune să modifice substanțial percepția românească, dar și pe cea univesrsală, a canonului shakespearian, aflat, așa cum știm de la Harold Bloom, în centrul canonului literar european. După cum se știe, acesta este o parte a unui proiect mai vast, în care tratarea teoretică a problemei – în mare măsură axată pe re-examinarea aportului unor celebri filologi și shakespeareologi – este dublată de un efort practic, finalizat, nu în ultimă instanță, prin realizarea celei de a doua integrale a dramaturgiei shakespeareene din cultura noastră. Desigur, este inevitabilă întrebarea: în ce măsură poate un cercetător aflat departe de sursele bibliografice, care, dacă nu-i sunt cu totul inaccesibile sunt, în orice caz greu de accesat, să emită judecăți credibile despre paternitatea textelor sau despre acuratețea filologică a edițiilor, problemă, se știe, spinoasă și încă foarte controversată în Europa, în special în Regatul Unit, chiar și în această epocă a informatizării? Răspunsul, credem, este că dl Volceanov nu urmărește atât să rezolve problema mult discutată a paternității, cât să vadă în ce mod canonul shakespearian a fost, cu cuvintele lui Gary Taylor invocate în prefață, rescris de critica shakespeareologică. Pe de altă parte, o colocație insistent repetată nu poate să nu ne atragă atenția: „canonul Shakespeare în limba română”. Ideea este reiterată atât în prefață, cât și pe parcursul lucrării. Așadar, ceea ce dl Volceanov numește ‘modesta sa contribuție’, dar care nu este deloc modestă, își propune să fie, după cum se explicitează în textul introductiv lămuritor, un dialog cu predecesorii români – în special Dragoș Protopopescu și Leon Levițchi – și o continuare și augmentare ale notabileor eforturi ale acestora de a înscrie shakespeareologia românească în concertul universal.
Gândită inițial ca un „studiu al atribuirii”, adică al paternității, în special a textelor Two Noble Kinsmen, Edward III și a fragmentului scris de bardul de la Stratford din Sir Thomas More, lucrarea a crescut în ambiție și cuprindere pe parcurs, întrucât autorul și-a dat seama că o pledoarie, oricât de argumentată, în favoarea paternității, fie ea și parțială, a lui Shakespeare implică o reconsiderare ale altor aspecte ale exegezei, de la biografie și context socio-cultural la problemele de structură și stil, revelatoare pentru ‘evidența internă’. Așa se face că această carte este, de fapt, un studiu complet al personalității lui Shakespeare, al operei lui și, totodată, al ‘umbrei’ benefice proiectate de către Shakespeare asupra culturii și literaturii europene (și nu numai) pe parcursul câtorva veacuri. O lucrare oarecum stufoasă, să recunoaștem, dar deosebit de interesantă și de răsplătitoare. Desigur, multe dintre sugestiile risipite cu generozitate în text vor putea fi reluate și aprofundate ulterior, întrucât autorul contemplă, oricum, un destin de shakespeareolog, ale cărui pietre de temelie deja le-a așezat. În ceea ce privește metoda folosită, Volceanov se războiește îndelungat, în preambulul teoretic al cărții, cu ideea necesității unei underlying theory și se plasează sub scutul celor ce au pledat împotriva rigidității metodologice, de la de la M. C. Bradbrook la Paul Feyerabend, aderând la poziția profesorului oxonian Valentine Cunningham, din Reading After Theory, care avertizează asupra pericolului dispariției textului sub abundența teoriei și a metodei. Când dl Volceanov admite că va recurge la orice metodă ce i se pare adecvată demersului intreprins, este sigur că afirmă, în subtext, idealul unui triumf exegetic asemănător cu al lui M. C. Bradbrook, ale cărui deschidere și erudiție îl fac impermeabil la critică.
Trecând în revistă, în subcapitolul dedicat „istoriei și aritmeticii canonului shakespearian” și pătrunderea numelui lui Shakespeare în cultura românească – lucru întâmplat cu întârzierea la care ne așteptăm – lucrarea deschide și calea unui studiu de receptare ce poate fi aprofundat mai târziu, completându-le pe cele, nu puține, existente. Lăudabilă, dar și amendabilă uneori, este atitudinea critică pe care și-o asumă autorul în revizuirea celor mai importante contribuții hermeneutice: într-un fel, ne previne Volceanov, toți participanții la industria academică a studiilor shakespeareene sunt păcătoși. Primul dintre cele trei păcate ale exegezei shakespeareene este incontrolabilitatea ei, dimensiunile colosale ale literaturii interpretative. Constatând existența acestui păcat, cu care orice doritor de a discuta la modul științific despre Shakespeare este obligat să se ia la trântă, dl. Volceanov îl amplifică cu încă aproape trei sute de pagini. Al doilea păcat este cel al repetivității (cu rădăcini în primul), de care, ca autor, George Volceanov încearcă să se ferească, iar cel de al treilea, al polarității (totul la Shakespeare dă naștere unor poziții interpretative divergente, unor afirmații antagonice, începând cu însăși existența autorului și terminând cu acuratețea textelor). Față de acest ultim păcat, însă, autorul tezei pare să aibă, simultan, o poziție critică și una de resemnată acceptare, de vreme ce el însuși îl consideră pe Bard (desigur, repetând verdicte deja pronunțate) un mare moralist și totuși amoral. Oricum, secțiunea aceasta este o laudă adusă exegetului shakespearean, o „specie în pericol, care merită simpatia și înțelegerea omenirii”.
După ce am trecut de introducere, constatăm că volumul se structurează în patru părți mari, corespunzând oarecum triadei (cu apendicele ei) cunoscută din teoria lecturii: autor, text (cod), cititor, precum și interpretarea textului. Nu mai e nevoie să arătăm că totul aici se derulează prin raportare la bogata exegeză shakespeareană existentă. Astfel, capitolul dedicat Autorului încearcă să surprindă deficiențele biografiilor, subliniind lipsa evidenței istorice și tendința de a specula pe seama golurilor din biografia atestată a dramaturgului (e. g., religia lui Shakespeare). Partea a doua se ocupă, de fapt, cu ultimul element al procesului de comunicare, cititorul, alcătuind o prezentare diacronică a modului în care Shakespeare a fost perceput în diferite epoci, de către un public modificat intelectualicește și sufletește de vicisitudinile istoriei și de influența gânditorilor contemporani. Cea mai amplă parte a acestui capitol se ocupă de impactul teoriilor literar-filosofice de origine franceză asupra studiilor shakespeareene și de ceea ce autorul numește complexul francez al literaturii engleze. Capitolul se încheie cu o evaluare, pe alocuri sarcastică, a „contribuțiilor” criticii post-moderne, de înlocuirea noțiunii de Shakespeare printr-un set de metode de analiza textului, practici teatrale și editoriale. Al treilea capitol ia în discuție textele cu paternitate incertă, ceea ce este nucleul greu al demersului. Pornind de la premiza de bun simț că nimic nu este nou sub soarele interpretării de text shakespearian, că Derrida sau Barthes au fost precedați de o lungă și onorabilă listă de erudiți, care numai cu numele nu erau deconstrucționiști, capitolul zăbovește asupra unor probleme ca acuratețea edițiilor și repetatele lor revizuiri, piesele scrise în colaborare, piesele pierdute, re-atribuirea paternității, cazurile de inducere în eroare, atribuirile greșite. Concluzia este, firește, că atâta timp cât vor exista studiile shakespeareene, studiile de atribuire vor continua să fie un proces în desfășurare. În partea a patra sunt abordate aceste aspecte de paternitate în piesele discutabile, The Two Noble Kinsmen și Edward III. Cele patru eseuri interpretative aduc unele argumente convingătoare privind atribuirea pieselor, sau a unor fragmente din ele, lui William Shakespeare; după cum consideră, îndreptățit, autorul, eseurile pornesc de la text pentru a se constitui într-un comentariu critic dialogat cu alte poziții critice. Un aspect interesant îl constitue pledoaria pentru virtuțile hermeneutice ale traducerii. „În activitatea pracțică de traducere”, spune autorul-traducător, „bunul simț e mai de preț decât teoria traducerii” (p. 311) Bravo!
Se cere menționat că stilul în care sunt scrise aceste capitole: fără a face rabat de la exigențele discursului științific, el este foarte lizibil și înviorat de remarce și anecdote personale, astfel încât personalitatea autorului transpare puternic și altfel decât prin anvergura cunoștiințelor sale de shakespeareologie și prin rigurozitatea demersului. Un alt aspect notabil este constanta referire la cultura română și la realizările sau nerealizările shakespeareologiei contemporane. În „Epilog(uri)” autorul, făcânduși un examen de conștiință, spune: „Trăgând linie, cred că mă pot autodefini drept un generalist al studiilor shakespeariene” (p. 379). El își repetă dorința de a umple un gol din cultura română prin lărgirea canonului shakespearean și de a o face în interesul marelui public, iar nu în cel al unei minorități de cercetători academici. Credem că a reușit să o ducă la bun sfârșit pentru ambele categorii.
Nu pentru că nu ar fi un studiu extrem de bine documentat și realizat în cadrul parametrilor stricți ai unui discurs intelectual de înaltă clasă, ci pentru că aceasta este însăși starea de spirit de la care a pornit cercetarea, amintim aici cunoscuta butadă a lui T. S. Eliot: „About any one so great as Shakespeare, it is probable that we can never be right; it is better that we should change from time to time our way of being wrong.”
Situată la punctul nodal al interdisciplinarității, dar înclinând mult balanța spre metacritică, istoria ideilor și hermeneutică, cartea este scrisă într-un stil ce se evidențiează prin exactitatea și limpiditatea expresiei, făcând ca un text ce ar fi putut aluneca ușor în ariditate textual-filologică să se citească fluent, ba chiar cu încântare. Pentru redactarea ei, autorul a consultat un număr imens de cărți de referință din varii ramuri ale shakespeareologiei. El a navigat cu siguranță pe acest ocean al informației, relizând un studiu bine structurat și excelent documentat.
Textul original este actualizat prin numeroase inserturi care privesc problemele din perspectiva actuală, intitulate ”updates”.
George Volceanov dovedește, prin prezentul studiu, că este un cercetător format și informat, cu o mare capacitate de acumulare și sinteză, cu știința construcției și a argumentării. Domnia Sa a realizat o lucrare care se va înseria, cu siguranță, printre contribuțiile românești notabile la cercetarea posterității lui Shakespeare.
George Volceanov, Întoarcerea la Marele Will, sau reconsiderarea canonului shakespearian, București, Editura Tracus Arte, 2020