In memoriam P.S. Florentin – trestia rugătoare

In memoriam P.S. Florentin – trestia rugătoare

P. S. Florentin Crihălmeanu a fost cel mai tânăr episcop catolic. A avut fericirea ca Papa Francisc să-i fie la Blaj și lui oaspete la solemnitatea beatificării celor șapte episcopi români, despre care episcopul scrisese și predicase cu zel apostolic.

O prezență discretă. Vorbea fără să ridice glasul, un tânăr ierarh suplu și sprinten, vicarul P.S, George Guțiu, cel care fusese primul episcop de după 89, în fruntea Diecezei greco-catolice de Cluj-Gherla. P.S. Florentin îi urma în această importantă funcție eclezială, nu avea aureola anilor de pușcărie, făcuți pentru credință, ai înaintașului său, dar venea cu energia și entuziasmul specific noilor generații de tineri care studiaseră după 89 la Roma. Formația sa de politehnist îi dădea, cred, un anumit simț al concretului, puterea de a ordona lucrurile, experiența muncii cu oamenii, o disciplină cu care va înfrunta dificultățile perioadei postdecembriste. Lucrările la noua catedrală din Piața Cipariu, în special. După numirea sa ca episcop, obișnuia să-i convoace, de câteva ori pe an, pe laicii implicați religios, pe responsabilii AGRU, pe reprezentantele diferitelor congregații ale surorilor din eparhie, pe părinții bazilitani, pe reprezentanții mișcărilor religioase ale laicilor, Comunione e Liberazione, Mișcarea focolarilor Clarei Lubich, pe redactorii de la Viața creștină (unde îl secondam pe Dumitru Mircea) să le prezinte  situația economică a Episcopiei și stadiul lucrărilor la noua Catedrală. Discuțiile clarificau astfel multe nelămuriri. Rămâne fără îndoială un merit al regretatului nostru episcop această râvnă pentru definitivarea unei construcții impunătoare, dar foarte  dificile prin amploarea sa. Bănuiesc și eu că multe nopți de rugăciune, calcule și meditații și le-a petrecut ierarhul nostru căutând o cât mai potrivită rezolvare.

Am călătorit în mașină cu P.S. Florentin spre tabăra ecumenică a tinerilor organizată la Târgu Lăpuș, invitați de neobositul preot Silviu Hodiș. Orele drumului au fost dintre cele mai pline, P.S. Florentin s-a interesat de viața literară din țară, a intuit câteva direcții, din ceea ce-i spusesem, a întrebat pe tonul cel mai firesc de câteva nume, pe scurt, a fost un dialog cultural sub semnul spiritului creștin. Atunci nu știam că mama sa, regretata Doamna Alice, fusese fiica renumitului etnograf Petru Caraman. Și mai puține lucruri știam despre domnul Cornel Crihălmeanu, părintele Preasfințitului. Nu mi-a făcut nicio o aluzie la mediul cultural ieșean din care provenea. E adevărat, poate nu era o oră a amintirilor. Dar poate prin memorie i se perinda atmosfera Iașului natal, respectul urbei arătat credinței și culturii clasice și moderne, prețuirea pentru intelectualul autentic. La Catedrala romano-catolică din Iași, își va reaminti cu emoție într-un interviu din 2013 (acordat regretatului părinte Cornel Cadar) de botezul primit acolo, apoi de prima sfântă împărtășanie. În 2013, decretat de Vatican Anul credinței, P.S. Florentin se întorcea la locul botezului, așa cum îi îndemnase pe catolici Benedict al XVI-lea în documentul „Porta fidei”.

Un moment de pierdere a cunoștinței în Biserica Piariștilor îi schimbă traiectoria existențială tânărului Florentin. „Un leșin providențial”, va recunoaște peste ani Preasfințitul… Mulți români, după interzicerea BRU, participau la liturghiile din biserica numită și a Universității. În acest loc sacru slujiseră înainte de 1948, pentru studenții români interbelici, preoți ca Ion Agârbiceanu, Silvestru Prunduș, Liviu Pandrea și o frecventase Nicolae Balotă. A fost în planul Providenței, sunt sigur, ca leșinul de câteva clipe dintr-o zi cu lume multă, de Sfintele Rusalii, să-i deschidă o poartă în timp tânărului. Sau să-l proiecteze poate în afara timpului? Un binevoitor sare să-l ajute. Pantelimon Aștilean, căruia toți îi spun părintele Pintea. El îl va  îndemna să se analizeze temeinic pe ce drum se va orienta viața sa spirituală. Recomandat de pr. Pintea, parohul  bisericii romano-catolice din Vatra Dornei, pr. Iosif Sabău, îl primește cu brațele deschise pe tânărul clujean (ieșean, turdean, succesiv) în casa sa. Ritualul zilelor-liturghie, rugăciuni, plimbări, discuții duce lent dar sigur la maturizarea vocației tânărului. Sămânța bună pusă la Iași rodește.

La Piariști prin anii 80 nu este exclus să fi stat în aceeași bancă la liturghiile părintelui Iosif Denderle („preotul românilor”) cu un viitor episcop, iar la Vatra Dornei l-am cunoscut și eu pe părintele Iosif Sabău. Viitorul preot Florentin o fi fost atunci și el acolo în locuința părintelui Sabău, când după liturghie, acesta, generos, m-a poftit la o ceașcă de cafea? După vreo 25 de ani, la Oradea, la mănăstirea franciscană aflată sub protecția P.S. Virgil Bercea, l-am reîntâlnit de câteva ori pe părintele venit în Ardeal.

La Lăpuș, reiau firul capricios al rememorărilor subiective, a conversat cu copiii, a stat alături de ei pe iarbă, a cântat cu ei, cu plăcerea copilăriei regăsite. Spre surpriza gazdelor, la ora de prânz, s-a așezat cu un băiețel, care stătea singur la o masă, așa că urmându-mi ierarhul m-am așezat și eu cu ei. De fapt, uimiri și nu prea am mai avut, văzându-l pe episcop bucuros în fruntea excursioniștilor de la ASTRU, perfect integrat, sau în mijlocul tineretului la multele întâlniri naționale sau internaționale ale Acțiunii Catolice, ținute la Cluj. Era același ierarh care ne ținea exercițiile spirituale de Crăciun sau de Paști, în Catedrala arhiplină de pe Bulevardul  Eroilor. Sau ne vorbea cu atâta convingere recunoscătoare despre fericitul cardinal Iuliu Hossu, marele său model moral. Avea la simpozioanele inițiate chiar de el mereu alte amănunte sugestive despre eroismul credinței ilustrului său înaintaș în scaunul episcopal, despre ceilalți vrednici mărturisitori ai credinței în vremea dictaturii.

A fost cel mai tânăr episcop catolic. A avut fericirea ca Papa Francisc să-i fie la Blaj și lui oaspete la solemnitatea beatificării celor șapte episcopi români, despre care P.S. Florentin scrisese și predicase cu zel apostolic

Un ierarh care insista, după cum subliniase la Tricentenarul Unirii cu Biserica Romei însuși sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, că Biserica greco-catolică are câteva trăsături inconfundabile, trei teologice, trei istorice, care trăsături îi dau identitatea proprie.

O fire energic-pragmatică, dar și contemplativ-rugător, un mare postitor pentru gloria Domnului și pentru ajutorarea fraților săi, adică a noastră, a tuturor, chip luminat de candela nestinsă, votivă, a ierarhilor, a preoților, a surorilor din Congregația Maicii Domnului (sora Letiția e și sora sa) și din alte congregații. Toți cei care l-au cunoscut îi păstrează în minte glasul și silueta de trestie. O trestie rugătoare.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.