Mopeta cu Phoenix
Anii ’80 mi-au adus multe despărţiri. Erau anii exodului. Totul era tratat ca ireversibil, toţi cei care plecau lăsau un gol dureros, aproape morbid. Ne luam rămas bun pentru totdeauna. Asa a fost şi la ultima întâlnire avută cu profesorul Mihail Nasta. Era până în martie 1984. Stăteam în Uranus, iar demolările ajunseseră pâna la noi. Petru Creţia venea adesea să vadă dacă mai eram acolo. Luxul unui telefon era de neimaginat. Aşa că Petru a venit cu mesajul profesorului Nasta: o adresă, pe strada I.L. Caragiale, o zi şi o oră, o revedere.
Eram uimită de o aşa invitatie. Ultima oară îl văzusem la sfârşitul facultăţii, în ’79, când reuşisem să îi împlinesc o dorinţă: să-i găsesc un grafician care să redea imaginea unui basorelief, mic cat palma—o mopeta cu un phoenix. Avea nevoie să îl pună pe o copertă, nu ştiam care. Nu era aşa spectaculoasă lucrarea, şi nu înţelegeam de ce dorea chiar acea ipostază a Phoenix-ului, uşor contrastantă cu semnificaţia ei magică. Părea o pasăre jumulită. Dezamagită de soluţia dată de desenator, am crezut că nu o va folosi.
Nu mi-a fost profesor în facultate, dar am asistat adesea la seminariile facultative ţinute la Catedra de Limbi Clasice şi Orientale. În anii ’74-79 descoperisem o mină de aur ascunsă la ultimul etaj al Universităţii din Bucureşti: Cicerone Poghirc cu „Substratul daco-moesian“, Traian Costa cu „Introducere în limba şi filosofia indiană“, tânărul, asistent pe atunci, Dan Sluşanschi, cu „Homer şi lumea grecilor“, şi Mihail Nasta, rafinat cunoscător al culturii greceşti, şi iniţiator al Cercului de poetică şi analiză textuală din universitatea noastră.
Am ajuns la locul întâlnirii însoţită de băiatul meu, care avea patru ani. Am intrat cu multă grijă în casa care arăta ca un muzeu, ca una din camerele mobilate din colecţia Marcu Beza. Priveam amândoi, ca doi copii, cu ochii plini de uimire, la minunata camera de zi îmbrăcată în ţesături, cu lăzi de lemne cu crustături şi multe vase de ceramică şi de metal. Mi-l amintesc cu câta placere lingvistică pronunţa numele ciudate ale lucrurilor din jur: sinduche, ghiume, flucate. Apoi a scos o carte, pe care a ţinut-o cu mare drag în mână, ca o amintire ascunsă bine, pe care mi-a dat-o. Şi aşa am primit un exemplar din Anatomia suferinţei. Primul pătrar. Pe coperta se afla acel Phoenix, care arăta şi mai pierdut prin graţiile tipografice ale anilor ’80.
Păstrez şi acum în minte privirea sclipitoare, caldă şi inteligentă a unui om care a reuşit să renască după ce a trecut de „primul pătrar“. Îmi este dor de o astfel de privire.
Mioara Lujanschi
Mihail noster
Împreună cu Mihail Nasta, cu Mircea Zaciu şi cu vreo doi de-un leat cu mine, stăteam rezemat de balustrada Podului Minciunilor din Sibiu într-o noapte caldă. Dar asta a fost în ’80, cînd ne uitam c-o vag amuzată nelinişte cum un reflector roz punea în lumină crudă intersecţia Marx cu Azilului. Pe termenul de „pax Brejneviana“ lansat de Mircea à propos de tocmai invadatul Afganistan, Mihail a făcut cîteva consideraţii clasiciste bine simţite. Chiar aşa, cum să ieşi de pe un pod ca ăsta altfel decît ca vis falş, ca Enea din infern prin poarta de fildeş? Din Marx, Mihail a plecat primul în azilului; apoi eu; apoi Mircea; apoi Mircea a plecat foarte departe şi, acum, şi Mihail. Rămîn samuraiul peltic care să povestească. Acum, doar despre Mihail.
Acum cîţiva ani i-am cerut un memorial pentru Festschrift-ul american al bunului Matei Călinescu. Cînd i-am înturnat traducerea englezească făcută de tînărul Vlad Cristache, Mihail a reacţionat pe dată: „Dumnezeule, e mult mai bună decît textul meu românesc! Credeam că aşa ceva nu se mai poate. Cine e băiatul ăsta?“ Aşa era Mihail—o enciclopedie vie şi prin imensitatea ştiinţei sale, şi prin generozitatea fără de care aceea ajunge iute praf ne’ndrăgostit. Ştia tot—nu omitea nimic, dubita completitudinea şi era profund, adică spontan, timid, subtil, închinător al lucrurilor care astfel rămîn. Silueta lui—care slaloma printre rînduri, batjocorită de BOBiştii supraponderali, adorată de studente—se ştia strecura printre straturile palimpsestelor. De dintre ele scruta erele şi cutumele, rupea ce bob de lumină putea găsi de cotloneriile ideologilor, de plictorisul clasiciştilor seci, ale arvuniţilor, ale aranjaţilor şi ale-altor gîngavi semidocţi ce, -ncet şi sigur, l-au silit să plece din România. I-a învăţat pe atîţia, că multora le-a permis să uite probabila pronunţie greacă, decisivul volum Poetică şi stilistică, pe care l-a editat împreună cu Sorin Alexandrescu în 1972, întîiul cartier al Anatomiei suferinţei din 1981, miriada de articole în română şi, apoi, franceză, cartea despre Pitagora & co.; şi cîte, încă?
Scria adesea cu majuscule în mijlocul frazei; fracturat, cu întreruperile respiraţiei spiritului; ale sufletului; cu semne de punctuaţie atrase magnetic de cel al exclamării (şi aici închipuiţi-vă virgule imediat urmate de astfel de semne); cu simboluri şi săgeţele şi ca-şi-fracţii atît de clare încît greu de desluşit de către trecătorul grăbit să ia alt tren; scria incomod, cam ca Mihai Şora, nu superficial, precum se premiază în cultura română plină de crusta de sine, ci profund ca limba, căreia i se închina, umil-luminat, ca, după Aram Frenkian, Petru Creţia, celălalt mare clasicist al nostru din evul roş şi spîn. Scria ca izgoniţii. Nu ca aceia, însă, care, prin lupa resentimentului, se văd pe sine mai lucioşi în exil. Scria nu-n goană, nu din ghină, ci, cred, dintr-o exasperare a prea-puţinului care ni se dădea spre a nu ne întoarce în el, şi a prea-multului neîndestulător pe care ni-l luam ca să nu-l mai părăsim. Îmi place să cred că nu-i displăcea să se creadă palimpsest—doar era un cosmopolit aerisit pe care intervalurile timpului, ale limbilor, ale gînditelor manuscripte, ale diasporoasei existenţe nu-l făceau să se dea pe nimic ispitei maelström-urilor lor. A scris, aşadar, despre Homer şi Heraclit şi Platon şi Aristotel, mirii istoriei noastre, despre grecii pe care grecii din urmă i-au uitat în statui. Despre harfele ne-pitagoreice ale lui Orfeu. Despre Marcus Aurelius şi despre mit şi despre rapt şi Castelvetro şi şi despre anafore şi despre timp. Ba chiar şi despre Noica.
Într-o cultură mare, Mihail Nasta ar fi dat numele unui bulevard de capitală şi cîtorva parcuri de provincie. Ar fi zîmbit la ideea asta, cum o fac şi eu acum, spre-al simţi cît se mai poate de aproape.
Călin-Andrei Mihăilescu
Așa mi-l amintesc
– Dragul meu, uite. Cicero, De re publica, în Loeb. Aristotel, Retorica, Oxford. Platon, Banchetul și altele, tot Oxford. Eschil, Euripide, Plotin, Sfântul Toma, Dante, Sonetele lui Shakespeare, Cervantes, Hölderlin. Mallarmé, în Pléiade. Cu fiecare mă tratez pentru ceva. Dureri de spate, de genunchi, de umeri. Cicero este excepțional pentru genunchi, Aristotel pentru cap… Toți sunt buni, să știi. Însă numai în original. Am încercat și în traducere, dar n-au niciun efect.
– O adevărata anatomie a tămăduirii, zic; și amândoi am izbucnit în râs.
Așa mi-l amintesc. La el acasă, la Bruxelles, după prânz, la o cafea.
Cătălin Partenie
Între războaiele punice și mitologia greacă
În vacanța de vară mergeam uneori la mânăstirile din Moldova cu unchiul meu, profesorul doctor Radu Păun, și cu mătușa mea, sora tatii, Florinica, medic și ea. Noi eram: eu, în vârstă de 9 ani, și fratele meu Dan, doar cu un an mai mare, doi băieți slabi ca pe os dar altminteri obraznici de dădeau prin băț și crezând că le știu pe toate… În grupul condus de profesorul doctor Gh. Lupu, directorul Spitalului Colentina, mai erau doctorul Ciobanu, domnișoara Simoneta Lecca, Moșul Gogu și tanti Irma, părinții lui Radu Păun și, last but not least, un domn brunet ce mi se părea înalt, cu mărul lui Adam pronunțat. Mihai Nasta. Minunatul stat la mânăstirea Văratec se încheia în fiecare an cu turul mânăstirilor, ce dura vreo câteva zile: de la Văratec la Agapia în Deal, apoi la Agapia în Vale, Schitul Pocrov, în sfârșit Mânăstirea Neamț, cu o scurtă vizită la Sadoveanu, când era acolo, la Vovideni, și retur, vacanță de neuitat…
Se pleca dis-de-dimineață, cu merindea bine pregătită și împachetată de măicuța Agafia Dragnea, drumul era splendid, mai mult prin pădure, iar eu și cu Dan, abia treziți din somn, îl tot necăjeam pe Moșu Gogu, fost Prim-Prezident la Curtea de Apel din Iași, care ba se făcea supărat, ba nu știa cum să ne mai intre în voie. În frunte mergea profesorul Lupu și după el toată lumea își potrivea pasul; noi, copiii, mai la coadă, tot nedându-ne pace, iar la urmă de tot seriosul și gânditorul Mihai Nasta. Atunci l-am descoperit de fapt, căci cu răbdare și ascultându-ne atent pe fiecare, a început să ne întrebe ce ne place și ce nu la școală, ce citim, ce mai fac părinții noștri…
Dar dintr-o dată, omul vorbea: cu voce calmă ne-a întrebat dacă știm de războaiele punice. I-am spus că nu și a început pe îndelete să ne povestească. Pe negândite, nu mai eram în pădurile Moldovei, ci ne încurcam când între Sicilia, Corsica și Sardinia, când traversam, cu Hanibal în fruntea armatei cartagineze, Alpii, ca să invadăm peninsula italică. Iar romanii îngroziți strigau Hanibal ante portas! Mai târziu, l-am asimilat pe Mihai Nasta profesorului de latină din poezia omonimă a lui G. Călinescu: „Când spunea povestea Troiei | Și-a nefericitei Tebe | Eram pentru el o plebe | Către care juca teatru ridicat de pe un tron | Ca nebunul de Neron!“ Nu era însă cazul lui Nasta, care nu avea nimic histrionic în relatările lui savante. Dar puterea de a ne transpune prin ceea ce ne povestea o avea cu prisosință. Copii cum eram, trebuia să ținem cu cineva: am decoperit că amândoi țineam cu Hanibal și cu cartaginezii lui, în pofida faptului că romanii erau strămoșii noștri. Din capul coloanei, s-a apropiat de noi Radu Păun și ne-a întrebat ce tot complotăm noi acolo. Foarte serios, i-am răspuns că Domnul Nasta ne învață războaiele punice. A zâmbit și s-a îndepărtat cu respect. Când, aproape de Mânăstirea Neamț, am ajuns la al treilea război, purtat în întregime pe teritoriul african, cu invazia și asediul Cartaginei ce avea să fie rasă de pe fața pământului, îi uram de-acum tare de tot pe romani. I-am împărtășit asta lui Mihai Nasta, iar el mi-a răspuns, ciufulindu-mi părul, că și el i-a urât la vârsta mea.
La întoarcerea către Văratec, tot atât de nedezlipiți pe Mihai Nasta eram. Drumul acesta era mai scurt, căci făceam din când în când și autostopuri pe șosea. Mihai ne povestea acum despre argonauți și isprăvile lui Iason, apoi despre cei șapte împotriva Tebei și despre Epigoni. Ne-a insuflat o asemenea pasiune pentru mitologia greacă, încât, câțiva ani mai târziu, când am citit minunata carte a lui A. Kun, Legendele și miturile Greciei antice, recunoșteam cu nostalgie pasaje din ceea ce ne povestise în acel tur al mânăstirilor de neuitatul mare profesor Mihai Nasta.
Dumitru Radu Popa