De numele lui Ion Pena (1911–1944) recunosc că am aflat nu foarte demult, când am primit câteva mesaje din partea domnului Marin Scarlat, nepotul scriitorului, care se străduiește, în mod lăudabil, să-l scoată din uitare. Se născuse într-un sat din Teleorman, într-o familie de țărani, fiind al cincilea din cei șapte copii, dar a reușit să facă studii comerciale la Roșiorii de Vede și Turnu Măgurele, ajungând economist – mai exact, preceptor rural. Pe la vârsta de 22 de ani începuse să tipărească epigrame și poezii în publicații de provincie, din acele orașe, dar în scurt timp i-au apărut scrieri și într-un ziar central, Universul literar. A avut o viață de funcționar, lucrând în județul Teleorman, apoi prin Banat și Muscel. Mobilizat pe front, și-a sfârșit zilele într-un spital din Alba Iulia, după ce fusese rănit, și a fost înmormântat în cimitirul eroilor din acest oraș. Stan V. Cristea și Liviu Galasiu, cercetători ai tradițiilor teleormănene, ne comunică și alte date din viața și activitatea lui de scriitor.
A apucat să publice un singur volum, de epigrame, Furcile caudine, în anul 1939, la Turnu Măgurele, și s-a bucurat, se pare, de o anumită popularitate în această calitate. Erau strofe dedicate, cu o fină ironie, și unor scriitori ca Macedonski, Nicolae Iorga, Ion Minulescu, Al. T. Stamatiad, Arghezi, dar și unui alt practicant celebru al speciei, Păstorel Teodoreanu. Nu lipsește din repertoriu nici A. C. Cuza, ironizat pentru obsesiile sale antisemite.
Abia începuse să publice și poezii, remarcate la tipărirea lor în Universul literar (1942) de brașoveanul Ștefan Baciu, care debutase, cu un ecou însemnat în epocă, cu Poemele poetului tânăr (1935). Entuziasmat de calitatea textelor, Baciu scria:
„Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o figură cu totul aparte în corul celorlalți […] astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, așezându-se dintr’odată pe primul plan al poeziei tinere […] versurile lui trebuiesc citite cu toată atenția. În miezul lor se zbate un poet de rasă care semnează simplu și deslușit: Ion Pena. Celelalte poezii, toate, una mai întreagă decât cealaltă. «Iată un poet!», am exclamat către camarazii mei după ce isprăvisem lectura lor. Și nu mă înșelasem deloc: Ion Pena, acest nou poet, i-a cucerit și pe ei, prin simpla lectură, fără reverențe și fără salamalecuri. Aceasta este pecetea talentului.”
Tot în Universul literar, Baciu va publica în același an, cu o succintă prezentare, portrete ale câtorva poeți tineri, printre care Ion Caraion și Ștefan Aug. Doinaș, dar și Ion Pena. O întâmpinare atât de generoasă ca aceasta n-a fost urmată, din păcate, de aprecieri asemănătoare. De fapt, nici nu s-a mai scris despre versurile sale, care n-au avut nici șansa editării. Se înregistrează printre ziarele și revistele în care a fost prezent, cu versuri, dar și cu articole pe teme literare, economice și sociale, revista Drum și ziarul Lumina poporului din Roșiorii de Vede, revistele SO4H2, Teleormanul și Oltul (din Turnu Măgurele), iar din Capitală: Prepoem, Epigrama, Păcală ș.a.
Proiectase în 1940, fără a reuși s-o și tipărească, o plachetă de treisprezece poezii, Simple nimicuri, iar alte două cărți – una de epigrame (Flori veninoase), cealaltă de poeme (Iarmaroc) – au fost respinse de cenzura legionar-antonesciană. Ca publicist, Pena respinsese pretenția hitleristă de superioritate a „spiritului german”. Au rămas în arhiva familiei diverse manuscrise; o valiză care cuprindea alte lucrări a dispărut însă, arsă de mama poetului, de teama Securității comuniste, care începuse să percheziționeze casa părintească. (Opțiunile politice ale lui Pena mergeau spre Partidul Național Țărănesc; atacase și pericolul bolșevismului.) Foarte târziu, în 2011, Ion Scarlat, alt nepot al său, a alcătuit totuși o ediție de Scrieri, la o editură marginală – un volum ce recupera și proza sa distopică, de câteva zeci de pagini, Moneda fantazienilor.
Din versurile la care am avut acces până acum, faptul care merită cu adevărat semnalat – a făcut-o și Cornel Ungureanu – mi se pare a fi apropierea de așa-numita „generație a războiului”, adică de poeți ca D. Stelaru, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Constant Tonegaru, Ben. Corlaciu. Caraion a fost amintit doar în treacăt, când a fost evocat și portretul lui Ion Pena din Universul literar. Acesta din urmă era, evident, într-o perioadă de formare, anunțând de timpuriu un talent promițător (deja în debutul cu poezia Alpinism, scrisă la vârsta de 17 ani), ce admitea, alături, evocări de factură „tradiționalistă” ale locurilor natale, însă fără idealizarea convențională a acestei arii tematice: „comuna” lui e „îndepărtată și umilă”, un „pumn de sărăcie”, transfigurat doar de nostalgia poetului:
„dar eu te simt, comună de pe zare,/ Luceafăr înălțat în veșnicie/ Cu Dumnezeu în frunte și altare”
(Scrisoare din oraș, 1941).
Imaginea satului și a țăranului va apărea și în alte pagini și este una realistă, notând mai degrabă mizeria din mediul rural. Nici „țara” pe care o căuta în ipostază de visător idealist, dar și de „profet păgân” și „pribeag ca un strigoi/ Ce scuipă lumea cu blesteme/ Ca un nebun cu pumnii goi/ Și tigva plină de poeme”, declară că nu a aflat-o. Citatul e din Poetul din urmă (tot 1941), care reeditează, cumva minulescian, imaginea patetică a visătorului în contrast cu lumea prozaică a burgheziei mediocre. Vrea, altundeva, să rămână „singur, vagabond,/ Un cerșetor de soare și de vise”, „cu porțile de marmură închise”, ca un romantic întârziat în universul prozaic și insensibil la idealități. Termenul de contrast e oferit tocmai de viața din orașul provincial, prins în inerții și conformisme de mică burghezie:
„Alți oameni defilează pe-nserare/ Ca să-și înghită porția de timp./ Burghezi mărunți, ei nu duc în spinare/ Nici bezne mari, nici țândări din Olimp.// Încătușat pe-o rână în restriște/ A amuțit și parcul ca un gând./ Pe bănci nu-ncearcă nimeni să mai riște/ Să-i gâtuie tristețile, râzând.”
(Roșiorii de Vede)
O adiere „sămănătoristă” reactivează tema opoziției dintre satul tradițional și cadrul urban alienant, dar într-un limbaj adus la zi, de tentă expresionistă, al unui literat „plecat în larguri de migdale” – altfel spus, evadat de pe solul originar. Nu lipsește nici o Goliardică, cu tavernă de „palizi calici” – spațiu simbolic frecvent la confrații de generație.
Dincolo de inerente stângăcii, se impune, ca în Voiaj, o remarcabilă mobilitate a imaginației plastice, cu salturi expresive între notația acută a concretului și fantazarea îndrăzneață. Sub semnul „vârstei fără prihană” e evocată disponibilitatea relațiilor cu exteriorul, în care se învecinează „clopote, chiote, dojană”, în opoziție cu realitatea imediată – „lac în care nuferii au secat”. S-a învățat câte ceva și de la Arghezi, cu căutarea cuvintelor ce numesc aspecte contrastante ale vieții: imundul și puritatea, reveria luminoasă și angoasele de coșmar – precum într-o poezie adresată morții, metaforizate ca vânt:
„Pe toate vorbele ce nu s-au spus –/ Să le păzești cu veghe de ogar.// Din ele eu apoi să împletesc/ Minune de lumină și noroi,/ Stindarde cu argint împărătesc/ Și noapte cu luceferii strigoi”
(Vântule!)
Poetul Cuvintelor potrivite (căruia i se dedicase și o epigramă… elogioasă!) face ecou și în alte versuri, în care se pot identifica ușor elemente de vocabular, sintagme, turnuri de frază caracteristice, aduse cumva la zi, sub accent persiflant – precum în poezia Paște (1944):
„Lepădați căpestrele/ Deschideți ferestrele/ Să intre binecuvântarea/ Cât Golgota, cât zarea.// Am fugit de pe cruce/ Cu picioarele năuce/ Și-am venit înapoi/ Să vă dau anafura vieții d-apoi.// Să fiți cuminți toți/ Miniștri, cerșetori și idioți;/ Cu roua, cu deșertăciunea/ Faceți-vă zilnic rugăciunea.// Eu am să plec imediat./ Satan e concediat/ Așa că veți trăi fără frică/ Și om și măgar și pisică.// Voi mai veni odată/ La Învierea cea adevărată./ Să-mi pregătiți hlamidă/ Fără pălămidă”.
Sub etichetă argheziană pot fi puse și alte versuri din zona tematică a „copălăririi”, ca deschidere proaspătă spre o natură reînnoită:
„Ceasul fagilor a venit înapoi./ Toți fagii au costume noi,/ Eftine, fragede, verzi,/ Numai să le desmierzi.// Parcă e vorba de nu știu ce protocol/ În marele pădurii ocol,/ Până și mărăcinii și fragii/ Și-au pregătit nădragii.// Filosofilor, aruncați ceasloavele,/ Puneți la cai potcoavele,/ Ucideți veghea, ucideți cazna/ Și luați-o razna.// O să vă-ntâlniți cu Dumnezeu/ În muguri, în fluturi, în curcubeu/ Și o să vă spună el/ Cât e regatul vostru de mititel.”
Cum se vede, Ion Pena se afla în plin exercițiu de construcție a propriei personalități lirice, la o răspântie a limbajelor: oscilând între un fantezism degajat, colorat sentimental, timid ironic, ușor relativizant, și datul imediat. Ce va fi fost în valiza trimisă familiei și arsă de frica perchezițiilor Securității comuniste nu știm – și e păcat. Oricum, ceea ce a rămas anunța un poet de perspectivă, apropiat de congenerii momentului.
Ion Pena a lăsat și o scriere insolită, de câteva zeci de pagini, din categoria utopiilor negative, publicată parțial în 1938, care propune un univers foarte apropiat de cel al „viitorului colectivist”, prezis ca realizat în pragul anului 2000, cu uimitoare intuiții ale procesului de deposedare a omului de propriile bunuri și de propria personalitate, de către o dictatură „contabilă”, ipocrită, ce programează aparent fericirea generală. Stilul e „contabilicesc”, rece, cu statistici înscrise în tabele și prezentate sub forma unor manevre financiare, în regim de jurnal reportericesc proiectat până la sfârșitul secolului XX – univers familiar pentru preceptorul care era autorul. Rezultă o scriere situată între relatarea „realistă” și parabolă: subtil insinuantă, într-un limbaj foarte asemănător cu cel al dictaturii comuniste de la noi. S-a putut vorbi astfel, de comentatori precum Gheorghe Grigurcu și Constantin Stan (dar și amintitul Liviu Galasiu), despre o anticipare a viziunii orwelliene din romanul 1984.
Cele câteva articole de atitudine semnate de Ion Pena rămân mărturii ale unui spirit democratic, care privește critic, cu ochi lucid, lumea românească, cu referințe și la ceea ce se petrecea atunci în Europa. Un scriitor înzestrat, așadar, oprit tragic din drumul spre o certă afirmare.