„Remarcabilul vulgarizator” Ioan Barac, cum îl caracteriza George Călinescu, este readus la lumină prin strădania lui Mircea Popa. Apărută în 2021 la Casa Cărții de Știință, ediția cuprinde, selectiv, opera antumă și postumă a „dascălului normalicesc” de la Avrig și Brașov, lucrări originale, traduceri și prelucrări, propunându-și să repare imaginea nedreaptă a unui „literat fără originalitate”, a unui „traducător mediocru”, după judecata aspră a lui G. Bogdan-Duică.
Întâmpinată cu cronici entuziaste, recuperarea scrierilor lui Ioan Barac este însă o dezamăgire. Criticul care era numit, nu demult, în presa locală „un Iorga al Clujului” siluiește din nou un text literar vechi. Semnalam recent în România literară (nr. 31, 26 iulie 2024) un alt caz de corupere a înțelesului originar al textului, constând în atribuirea nemotivată de către M. Popa a unor Cuvinte de laude în versuri lui Samuil Micu. „Descoperirea” se dovedește de la început fantezistă, deoarece se bazează pe o redare alterată a textului. Formularea din titlul ms. rom. 592 de la Biblioteca Academiei Române Cluj, „alcătuite în versuri prin mai micul între preoți Iosif Pașca”, devine în lectura cercetătorului clujean „alcătuite în versuri prin Man Micul, între preoți Iosif Pașca”. Și, bineînțeles, această confuzie paleografică l-a determinat să facă o legătură forțată cu Maniu Micu, numele de laic al lui Samuil Micu, paternitate infirmată atât de o lectură atentă a textului chirilic, cât și de pasaje similare din manuscrisele parohului sălăjean.
Deși este laborios concepută, ediția consacrată lui Barac contrariază de la început prin decizia de a apela la „o transpunere interpretativă, având în vedere să nu arhaizăm prea mult limba”, urmărind să faciliteze „o lectură coerentă, «îmblânzind» textul, astfel ca el să poată fi lecturat mai ușor, fără stridențele cerute și fără o transcriere filologică riguros științifică”. Pe lângă etalarea unui amatorism literar, reproducerea parțială a textului fructifică surse secundare, cum ar fi ediția populară modestă Arghir și Elena, scoasă în 1924 de Petre V. Haneș în Biblioteca „Căminul”, și, nemărturisit, antologia lui Florea Fugariu. Prima inadvertență se produce chiar în titlul poemului Istoria preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena, cea măiastră și cu părul de aur, înscris sub anul 1801 al ediției princeps, care însă este diferit, semnalat doar în Note și comentarii: Istorie despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă. Nu se menționează schimbarea titlului și intervențiile textuale numeroase din Înainte-cuvântare și din cuprinsul volumului, începând cu edițiile din 1805 (mai puțin cunoscută) și cu cea definitivă din 1809. Lipsa unui glosar îngustează aria de receptare a textului. Mai mult, câteva omisiuni („în doao rânduri venind asupra Ardealului”), precum și grafii și forme de genul așează, ce în limba, cezariul, citesc, chinuiește, crap, Decebal, ele, este, fete, iese, înțelegere, miere, Râmleanului, roșește, singur, subțioară, subțire, sunt, ți-au, zghiaburi în loc de așază, cea în limba, chezariul, cetesc, chinuiaște, crepi, Decheval, eale, iaste, feațe, iase, înțăleagere, miiare, râmleanilor, rușeaște, sângur, suptsuoară, supțire, sânt, ț-au, jgheaburi (în ediția din 1809) viciază originalitatea poemului. Este curios că editorul consemnează în Notă asupra ediției unele „realități lingvistice”, precum câne, famelie, fățărie, fârșit, încătrău, poci, dar este deranjat de „stâlcirea unor cuvinte”, după expresia sa.
Pe lângă neconcordanțele de ordin fonetic, sunt operate înlocuiri lexicale nepermise în transpunerea unor versuri, rezultate din lecțiuni deformate sau preluate din ediția modificată a lui P. V. Haneș: „Dincoace de pomi verdeață” în loc de „Dincoace supt pomi verdeață” (în ediția din 1809); „Pe care recunoscându-l” ‒ „Pe care necunoscându-l”; „La trăsături e tot blândețe” ‒ „La trăsuri îi tot blândeațe”; „Te învățam eu cuvântul” ‒ „Te învățam cu cuvântul”; „Și așa o năpădește” ‒ „Și așa o năpusteaște”; „Și eu aici să-mi văd moarte” ‒ „Și eu aici să văz moarte”; „Ce veștejesc pajiștile” ‒ „Ce veselesc pajiștile”; „Se mai duc iuțeală-n casă” ‒ „Să mai duc într-altă casă”; „Între amicele mele” ‒ „Între priiatinile meale”; „Acum vede lumea întreagă” ‒ „Acum e lumea întreagă”; „Ce lăută cu-ntristare” ‒ „Ce căuta cu-ntristare”; „Domni acum nu mai vine” ‒ „Dorul acum nu mai vine”. Sunt sărite versuri întregi, prezente la P. V. Haneș, omisiune cauzată de un bourdon (repetarea unor cuvinte în rânduri consecutive): „Cât te-am purtat eu în brață/ [Ț-am fost maică grijitoare,/ Mi-ai supt țâță hrănitoare,/ Sânul mieu a ta dulceață,/ Leagăn ale meale brață/] Te apăram de tot vântul” (ediția 1809, f. 16v). Sunt suficiente argumente pentru a califica editarea scrierii lui Barac, în mare parte, compromisă.
În aceeași culegere, pentru o altă lucrare a lui Barac, redată fragmentar, Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului, se preia, fără a se specifica, transcrierea din antologia lui F. Fugariu, cu toate literarizările sale, inclusiv cu unele ortografii cu „î” („atît”, „sîngele”, „sînt”, „văzînd”), alături de cele actualizate cu „â”, cu segmentarea paginilor, neoperată în restul antologiei, și cu unele substituiri și „retușuri” neavenite: „acoperișul”, „altariu”, „așea”, „ferești”, „fugind”, „însu-s-au”, „năzrăvanelor”, „pământe”, „roman”, „rumegare”, „stânsoare”, „stinge”, „tânarul”, „tulburat”, „virtute” în loc de „coperișul”, „oltariu”, „ieșea”, „ferestr”, „fugând”, „stânsu-s-au”, nezdravenelor”, „păminte”, „romanesc”, „fumegare”, „strânsoare”, „stânge”, „tinărul”, „turburat”, „vârtute” (în ediția din 1821). Sunt omise și de această dată unele versuri: „Cu focul și nenorocul/ Casa cea dumnezeiască”, iar notele autorului sunt dispuse în text. Există și alte inexactități, dintre care vom aminti doar comentariul referitor la Adelaida lui Marmontel inclusă în antologia Școala Ardeleană, o altă traducere care aparține lui Ioan Teodorovici și nu lui Ioan Barac, cum notează editorul.
Prin asemenea transcrieri neglijente sau deliberate, lipsite de rigoare filologică, autenticitatea și culoarea limbii lui Barac sunt denaturate, ediția fiind aproape inutilizabilă. Intenția editorului exprimată în prefață rămâne doar o promisiune neonorată: „Ioan Barac merită, după atâția ani de tăcere și uitare, o înțelegere nouă și adâncită a întregului său eșafodaj de construcții versificate”. Nu ne rămâne decât să așteptăm în continuare ediția completă la care se „gândește”, după mărturisirea sa, neobositul istoric literar.