O antologie – carte de vizită a unui poet așezat în tradiția scriitorilor ardeleni coagulând un univers liric la granița dintre rural și urban, dintre real și fantastic.
O carte pedant lucrată este antologia de autor Față către față de Ioan Pintea. Apărută la editura Cartier, Chișinău, 2019, cuprinde Poeme alese (1992 – 2019), în colecția coordonată de Emil Galaicu-Păun și Dorin Onofrei, Cartier de colecție. Cartea are o prefață semnată de Ion Pop și fotografii de Călin Gabor. Nu am înțeles, din păcate, cine a operat selecția volumelor, respectiv a poemelor, nici principiul ordonării acestora în antologie, nefiind vorba nici de unul cronologic, nici de unul valoric. Avem așadar, o selecție din câteva volume de poezie, în această ordine: Casa Teslarului (2009), Melci aborigeni (2013), Poeme alese (2011), Mormântul gol (1999), Grădina lui Ion (1999), Frigul și frica (1992). Volumul este flancat de câte un poem scris în 2019, anul publicării antologiei, sau despre detracare deschizând iar corydoras închizând panorama lirică propusă de Ioan Pintea. În ceea ce privește titlul, În grădina lui Ion ar fi fost credem, mai potrivit, sau poate un titlu, altul decât cele purtate deja de volumele sale și mai inspirat decât Față către față, chiar dacă înțelegem motivația și imboldul înspre meditație pe care acesta le implică.
Ampla prefață semnată de Ion Pop, Despre poezia lui Ioan Pintea, este o analiză sistemică, de profunzime a creației poetului, unul „cu certitudini greu de clintit, nepuse de fapt niciodată sub semne de întrebare, dar confruntate la fiecare pas cu probele, nu ușoare, ale realității date, acceptate ca fiind firești în lumea noastră, a oamenilor.”
Citind poeziile din Față către față, dincolo de frustratrea de a nu cunoaște cine a operat selecția, pentru a afla dacă a avut autorul „puterea de a porni cu radiera împotriva lui însuși”, așa cum fericit se exprima undeva Ștefan Borbély, ori îngrijitorul colecției a realizat acest lucru, și insistăm asupra acestui lucru deoarece are partea sa de greutate în analiza unei cărți, descoperind ceva din privirea întoarsă către sine a autorului, citind așadar poeziile din Față către față, am avut prilejul unei plimbări critice prin universul special al poetului. Cel mai bine îl ilustrează Zburătorul din Șona, semnat de Ștefan Câlția, și care a dat coperta volumului Casa Teslarului. Este vorba de o făptură înaripată, plutind de-asupra unui grup de case aflate sub o cupolă transparentă. Să avem în minte această imagine simbol atunci când încercăm să înțelegem poezia lui Ioan Pintea. Așezându-se în tradiția scriitorilor (și pictorilor, bunăoară un Ștefan Câlția ori un Marcel Lupșe) transilvăneni, poetul se înscrie, și programatic dar și ca temperament liric, în linia ilustră în care îi numărăm pe Octavian Goga, Ion Pillat, Lucian Blaga, Ioan Alexandru, Ion Horea, Aurel Rău, dar și Mircea Petean, Olimpiu Nușfelean sau Doina Cetea, poeți care s-au aplecat asupra lumii satului transilvan. Civilizația tradițională românească alcătuiește universul poeziei lui Ioan Pintea. Poemele sunt, în același timp, instantanee ale unor secvențe de viață și melancolice aduceri aminte. Nefiind străin de cronicarii și copiștii de demult, Ioan Pintea săvârșește actul scrierii într-un mod ritualic și având conștiința faptului că scrie în fața istoriei, „ca să se știe”, fără însă ca actul poetic să aibă de suferit. Poezia sa reverberează o emoție sobră, o eleganță cuminte, un aer de zi de duminică, înaintea plecării la biserică. Specificitatea identitară apare în gestul cotidian, în peisajul molcolm. Discrete ecouri vergiliene se desfac în versurile sale.
Un ethos aproape pierdut este revitalizat aici, cu rol de axis mundi al acestei lumi agrare. El ritmează etapele vieții, conferă sens experiențelor umane fundamentale. Este o lume „a rădăcinilor” care fixează și conferă verticalitate și altitudine ființei în mijlocul casei părintești, a familiei, a satului, respectiv a comunității. O lume a bunului rost, a bunei rânduieli, în care valorile morale primează, iar credința în „cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine” e vie chiar dacă țăranul transilvan nu a citit Critica rațiunii practice.
Este desigur o lume aureolată de privirea retrospectivă, îmbrăcată în afecțiune și sentimentul de a fi martor la o realitate care se împuținează, se subțiază până la o iminentă dispariție dar care mai poate exista în poezie. Acea cupolă care păstrează, protejând, micul grup de case, din lucrarea lui Câlția, este, în cazul lui Ioan Pintea, poezia. Decantate în amintire, trecute prin filtrul liric, măruntele comori ale unei lumi a satului sub semnul lui a fost odată sunt restaurate liric și conservate în vers, precum obiectele de patrimoniu, pentru cei ce vor veni.
Dacă Ion Horea mitiza satul Vaidei, dacă Mircea Petean mitizează Jucul, Ioan Pintea mitizează Runcul. Fără a o face explicit și apelând la o manieră discretă, dealurile Runcului, ritmul său, culorile și miresmele, sunt topite în textura poemelor. Matricea rurală este cutie de rezonanță pentru anotimpuri sufletești. Uneori, natura este o reflecție a examenului interior al eului liric. Alteori, discrepanța dintre cele două naște fertile tensiuni poetice: „din quintelnic dacă pleci ești un om mort/ trebuie neapărat să rămâi pe loc/ nici măcar până la școală/ nici măcar până la dispensar/ nu e recomandabil să te miști/ spaima zboară ca un fluture”.
Acest univers agrar se coagula, desigur, în jurul bisericii. Ioan Pintea a învățat lecția lui Ioan Alexandru și, cu toate că are o formare teologică, în poezia sa întâlnim o elevare a sentimentului eternității, nu a celui religios. Mai mult, arhaicul, imaginarul românesc, împreună cu o mitologie proprie se contopesc dând naștere unei voci recognoscibile. Probabil este un pas curajos și cu siguranță este un pas necesar, conferăind valoare poeziei sale. De aceea simbolismul făpturii înaripate, din pictura lui Câlția, plutind de-asupra grupului de case, un mic sat, desigur, e reprezentativ pentru universul poeziei lui Ioan Pintea. Acesta aduce în poezie ceea ce Vasile Voiculescu a adus în prozele sale scurte. Un realism magic în care arhaicul, imaginarul românesc, mai specific, imaginarul transilvan, sunt rafinate și prezentate în poezie la o octavă superioară. Cu lumile acestea poetul se joacă, firul poetic lunecând în Valea Plângerii pentru a glisa din nou în lumea ființelor fantastice: „dacă ai norocul să fii un serafim/ și-i timpul prielnic și direcția de zbor/ e pe deasupra cimitirului/ poți să auzi vocile poeților cum se înalță la cer”, sau ”e aproape o erezie basmul acesta/ despre oameni veșnici și un Dumnezeu care moare/ aici în prisacă”.
Lumea oamenilor este o lume de mijloc. Poetul desenează cu atenție la detaliu lumea eterată a văzduhului cu locuitorii ei înaripați, păsări, îngeri, precum și lumea fluidă a apei, cu ființele ce o populează. Aceste lumi vin să echilibreze agrarul, teluricul vieții satului. Trecerea ușoară prin aer sau apă a unor ființe, reale sau fantastice, declanșează visul, fantezia, evadarea din lumea bine încadrată de norme, reguli, datini. Ele ispitesc, sunt un cântec de sirenă. Misterul, firele epice lăsate libere, atracția înspre imperfecțiunea ființelor ce nu fac parte din coroana creației, înspre eterul sau fluiditatea ce scapă printre degete, conferă profunzime acestei originale geografii.
Pe acest fundal: satul tradițional, spiritualul, fantasticul, se reliefează și eul liric, în poeme oglindă, cu rol de autoportret, în melodice poeme confesive ori în interogații, meditații și psalmi: „Eu sunt apa cunosc foarte bine versuri din carl sandburg/ eu sunt apa lăsați-mă să curg/ eu spăl totul până la cele mai mici amănunte”.
Vârfurile acestui univers poetic sunt Casa Teslarului și În grădina lui Ion. Amintim și poeme care au făcut epocă, dacă ne e permisă formularea, precum călugărițe pe schiuri sau seducția gravitației, muza apollinaire, sylvia sau emily: ”sunt oare în stare poeții să abandoneze poezia/ și încet să se retragă în orășelul amherst/ dragă domnișoară emily?”
Față către față este o antologie – carte de vizită. Arta poetică, rezultat al unei minuțioase șlefuiri în timp a propriului scris, explorarea neliniștii existențiale, cultivarea imaginilor simbol, evoluțiile prin care trece creația poetului, sunt ingrediente la vedere ale unui profil literar. Sesizăm un anume manierism, etalarea ușor narcisiacă a erudiției, un patetism și o însolitare prețioase, ce fac parte din identitatea liricii selectate în Față către față. Sunt poeme cu teme și linii clasice, cu toate acestea, remarcăm în profunzimea acestuia și un subliminal, subtextual gest de juvenilă asociere, probabil, mai mult mondenă, cu noile curente (dar, să nu uităm, toate-s vechi și nouă toate) ale poeziei de la noi. Aflat la granița dintre rural și urban, dintre real și fantastic, dintre laic și religios, dintre arhaic și postmodern, pendulând între aceste direcții de evoluție, poetul e un Ianus captiv, de unde și tensiunea ce înfioară poezia sa ca un „cântec de înviere”. Viitorul, sperăm, cât mai apropiat, va aduce și un nou volum care va dezvălui cum se construiesc pe mai departe poetul și poezia sa.
Andrea H. Hedeș