Pe 22 septembrie 2018, Michel Houellebecq s-a căsătorit cu Qianyun Lysis Li, o femeie originară din Shanghai, pe care o întâlnise pe când aceasta își susținea lucrarea de diplomă la Sorbona, pe o temă legată de opera lui Michel Houellebecq. Improbabil pentru un romancier care are ca personaje tipice bărbați singuri, deziluzionați și striviți de criza vârstei a doua, Houellebecq era la a treia căsătorie. Cea mai recentă pare însă să fie una fericită. Fluxul de serotonină rezultat, care a atins la nivel de titlu romanul apărut imediat după căsătorie, în 2019, dar nu și substanța lui, pare să traverseze de la început la sfârșit Anéantir, masivul volum apărut la începutul acestui an. În centrul lui, orice altceva ar indica titlul cel mai înfiorător ales până acum de Houellebecq pentru un roman, traductibil prin „A anihila”, se află povestea unui cuplu tocit de rutină care reușește să se reapropie, să își regăsească o parte din intimitatea și plăcerea erotică de odinioară. Cine știe marele fix al lui Houellebecq o să sesizeze imediat că fericirea asta poleiește doar o parte a monedei. Cam în fiecare nou roman al francezului reapare sub diverse forme o teză pe care Houellebecq o aruncase pripit și stângaci într-un schimb de replici din debutul lui din 1994, Extinderea domeniului luptei, și o ilustrase mai șiret în romanul care l-a lansat cu adevărat, Particulele elementare, în 1998. Conform acestei teze, două mari transformări erodează inevitabil vechile bule de convivialitate și intimitate ale societății occidentale, cuplul și familia. Una e noua (pentru anii ’90, când fermentează gândirea lui Houellebecq) ordine neoliberală, care izolează individul în dubla lui calitate de marfă și consumator. Cealaltă e o metaforică împărțire, ca efect al revoluției sexuale, a indivizilor în câștigători și pierzători ai noii ordini libidinale. Această a două mutație îi condamnă pe unii la singurătate, netezind calea altora către o viață de hedonism fără remușcări și fără prea multe sentimente profunde. (De remarcat că, referitor la acest ultim aspect, Houellebecq schițează cu simpatie portrete de bărbați singuri și resentimentari care ar fi numiți astăzi, la limită, incels.) Cum se reajustează această teză în ceva mai optimistul Anéantir? Romanul nu pune în scenă doar o reînnodare emoțională, ci și o ipotetică revenire, în jurul anului 2027, când se petrece acțiunea, la o prosperitate similară cu cea din perioada postbelică, pe care francezii o desemnează cu nostalgie drept Les trentes glorieuses. E cea mai luminoasă răzgândire care poate fi găsită până acum în vreun roman de Houellebecq – ca și cum Sisifilor lui mohorâți li s-ar fi luat cele două pietre pe care trebuie să le rostogolească în fiecare zi până la capătul vieții lor narative.
Acest nou Houellebecq, mai bine dispus, mai capabil să arunce peste scenariile lui despre viitor granule de optimism posac, e și un prozator mai neglijent. Anéantir urmărește la început viața lipsită de prea mari speranțe a protagonistului, consilier și om bun la toate al ministrului economiei din 2027, numit în roman Paul Raison. Pe la sfârșitul părții a doua (din șapte), narațiunea se extinde brusc pentru a-i cuprinde și a-i urmări individual pe membrii familiei lui Paul. Niște atacuri cibernetice și teroriste, menite să-l intimideze și discrediteze pe ministru, comise de un grup misterios, dau romanului o ușoară aromă de roman polițist. Spre finalul narațiunii, însă, chiar dacă Houellebecq pune în scenă, după toate regulile genului, o anchetă menită să înțeleagă intențiile grupului secret, întreaga chestiune trece în planul doi și e uitată pur și simplu pe ultimele pagini. Fasciculul de lumină mai amplu pe care Houellebecq îl aruncă asupra unei întregi familii se restrânge în ultimele două părți doar la Paul și la consoarta lui, Prudence. E un recul care lasă se se întrevadă un autor indecis, care scrie și rescrie, avansează în poveste și apoi se răzgândește, lăsându-și părți din roman aproape în stadiul de șantier.
Nu e nimic mai util pentru a înțelege un autor decât lectura cărților lui slabe. Într-un roman bun al unui autor bun, vezi meșteșugul, design-ul. Într-un roman slab, vezi materialele de construcție. Acest lucru e valabil și pentru Anéantir. Citindu-l, îți dai seama care sunt (și au fost mai dintotdeauna) punctele slabe ale lui Houellebecq. Dialogurile monotone, lipsite de grație, dispuse în orice moment să se transforme în monolog. Tendința de a arunca câte un adjectiv tare ca diamantul în câte o descriere mundană. (O parodie după un pasaj tipic de Houellebecq s-ar termina cam așa: „Apa era de o transparență aproape infinită”.) Felul în care se ia în serios Houellebecq atunci când se ia în serios – de altfel, romanele cele mai bune ale lui Houellebecq, Particulele elementare și Harta și teritoriul, au capitole de un umor aproape delirant, pe când cele mai slabe sunt posace, atinse de genul de umor chinuit pe care îl au profeții de orice fel. Felul în care își folosește câte o găselniță, când e neinspirat, iar și iar, până la epuizare – în Anéantir, de exemplu, primul vis al lui Paul, consemnat de narator, e terifiant și eficient, te ia prin surprindere, pe când toate celelalte sunt doar materie brută, plicticoasă, pentru cine ar vrea să-l psihanalizeze pe prozator.
Niciuna dintre stângăciile acestea nu prea are cum să-i clintească ceva din statutul de prozator superstar pe care l-a dobândit Houellebecq în Franța. Anéantir a fost tipărit într-un tiraj de 300.000 de exemplare și a fost piratat imediat – acesta din urmă fiind simptomul cel mai recent al relevanței literare și mondene. În alte medii și limbi, situația e ceva mai complicată. De exemplu, Houellebecq n-a devenit niciodată în Statele Unite fenomenul literar care e în Franța. Într-o cronică sarcastică din 2006 a romanului Posibilitatea unei insule, intitulată „90% Hateful”, John Updike îi reproșa viziunii lui Houellebecq carențele ei fundamentale. Cât de onestă poate să fie, se întreba Updike, o viziune a lumii din care lipsește experiența de a avea și crește un copil, de a aparține la o comunitate, de a-ți exercita micile curiozități zilnice („the exercise of daily curiosity”), de a-ți pune problema propriei responsabilități morale? Anéantir e, într-o oarecare măsură și, cel mai probabil, independent de criticile lui Updike, un răspuns. Personajelel lui Houellebecq tot fără copii sunt, tot marinate în propria nefericire (minus cuplul protagonist), dar una dintre temele care traversează romanul – boala și moartea în spațiul modern, aseptic, al spitalului – îi adaugă narațiunii niște nuanțe aproape umaniste. Houellebecq, scriind despre degradarea melancolică a corpului la bătrânețe, aduce a Philip Roth, cel din Everyman. Când scrie despre grupări teroriste care amenință Europa viitoare, speculația lui Houellebecq e interesantă, dar dezordonată. Când scrie despre secte neo-păgâne (Prudence se alătură în Anéantir unei astfel de grupări), se simte în scriitor geek-ul curios, pe care ți-l poți închipui citind cărțile cele mai bizare, căutând noi exemple ale descompunerii Occidentului. Doar că, în acest din urmă caz, umorul cu care amenda în Particulele elementare autocomplezența noilor spiritualități lipsește, iar includerea acestor noi fenomene în roman ca fapt divers nu adaugă prea mult intrigii. Când scrie despre îmbătrânire și boală, însă, stilul curat, clinic, al prozatorului e eficient și bine calibrat. Derapajele în speculație se reduc atunci la minimum, iar în poveste își fac loc personaje secundare care joacă un rol discret, dar important, în experiența de zi cu zi a fiecăruia. Când scrie despre astfel de personaje episodice – în pasajele superbe despre dentistul lui Paul, de exemplu –, sau când descrie rutina unei familii cu un părinte ajuns în spital, Houellebecq scrie ca un clasic al modernității noastre târzii.
Houellebecq a reușit să zgâlțâie lumea literară – franceză, dar nu numai – din două motive. Pe de o parte, scrie ca un sociolog, livrând simultan o poveste și o interpretare a ei care dă apă la moară și criticilor progresiști, și celor conservatori. Pe de alta, nu se ferește să provoace, să ia poziții politice alunecoase, să-și creeze singur propriul statut de scriitor controversat. Una dintre cele mai recente provocări de acest tip e un articol apărut în 2019 în Harper’s Magazine, intitultă „Donald Trump Is a Good President”. În text, Houellebecq argumentează că Trump e unul dintre cei mai buni președinți pe care i-a avut Statele Unite, deoarece sub Trump imperialismul american se sfârșește, lăsând loc unei lumi mai puțini apăsate de mondializare. Genul acesta de jemanfișism intelectual e comic prin curaj și detestabil prin acea lipsă de asumare a responsabilității morale la care făcea trimitere Updike. Sunt pasaje de acest fel, inocente totuși prin comparație, și în Anéantir. În aceste cazuri, merită punctat că, scriind ca un sociolog, Houellebecq poate să bată câmpii exact cum o fac unii sociologi. Romancierul Houellebecq e însă întotdeauna cel puțin interesant – și în cazul unui roman ca Anéantir, incoerent pe alocuri, spălăcit până să se decidă asupra unei povești (e primul roman de Houellebecq la care prima sută de pagini pur și simplu m-a plictisit). Sunt în el pagini foarte bine scrise despre ceea ce intelectualii francezi au brevetat drept condiția umană. În plus, când vezi uneori un om lucid și inteligent (chiar îndrăgostit de propria inteligență, cum e Houellebecq) încurcat în propriile stângăcii, parcă devine mai uman și mai inofensiv.