Brusca situație, greu de prevăzut, conturată odată cu primul tur al alegerilor prezidențiale a scos la suprafață în mod violent – măcar la nivelul declarațiilor – o scindare profundă a societății românești actuale. După „paranteza” comunistă de jumătate de secol și după trei decenii și jumătate de democrație, aproape jumătate din populația votantă s-a dovedit gata să parieze pe un lider necunoscut, fără mari merite dovedite în serviciul public, admirator declarat al totalitarismului de tip răsăritean (moscovit), rezervat în privința angajamentului pro-european al României.
Chiar mai mult decât atât: printre apropiații săi s-au regăsit adepți ai unui (para)militarism de diverse formule, de la unul dintre contractorii de mercenari români pentru Africa până la unul dintre promotorii unei organizații paramilitare de tip Garda de Fier sau, în orice caz, având cultul Căpitanului și al mișcării antidemocratice a acestuia. Sunt lucruri dezvăluite astăzi de media asupra cărora nu insist. Le notez aici doar pentru că, descoperindu-le, am avut revelația faptului că romanul Gorila al lui Liviu Rebreanu – multă vreme ținut de cenzura totalitară departe de ochii cititorilor și recuperat cu mare întârziere și precauții pentru publicul cititor abia spre finalul anilor ’80, de către Niculae Gheran – departe de a fi un roman „ratat”, de „raftul doi”, de citit numai în contextul unei anume ambianțe politice de acum definitiv istoricizate (derapajele extremei drepte din a doua jumătate a anilor 1930), a surprins, de fapt, una dintre tendințele de lungă durată ale evoluțiilor românești. Ea este cea care a răsărit la suprafața percepției publice în zilele alegerilor prezidențiale din finalul anului 2024 și mai pe urmă.
O asemenea capacitate de captare presupune mai mult și altceva decât numai talent literar. Este vorba, fără îndoială, de o intuiție de adâncime a mecanismelor care activează forțele unui popor, modelând comportamentul acestuia. Rebreanu avea, fără îndoială, experiența unei asemenea selectări a subiectelor demne de a fi tratate de el. În Crăișorul Horia, el a încercat să deslușească resorturile care au ridicat la luptă, în 1784, țărănimea Apusenilor împotriva dominatorilor. Răscoala s-a ocupat de un alt moment-cheie, mai recent, în care partea îndeobște tăcută a poporului s-a răzvrătit aluvionar și anarhic împotriva realităților prea îngust croite de politicienii vremii. În Gorila, el surprindea un fenomen complementar, chiar dacă nu cu aceleași mijloace, interesat cum fusese de dinamicile de masă, ci privind „în sus”, către elitele intelectuale și politice.
Cine citește astăzi Gorila înțelege mai ușor cum oameni nemulțumiți de corupție, de jocurile politice, de „sistem”, dornici să termine odată cu șaradele prea bine intuite, se dovedesc nerăbdători de a anihila cu totul mecanismul de pârghii și scripeți, de balans și de compensări al democrației, socotind că, în loc să amelioreze lucrurile prin substituiri de actori și prin iscodire de noi soluții, o răsturnare radicală, eventual sângeroasă și, în orice caz, prin aruncarea la coșul de gunoi al istoriei a întregii orientări a țării de la 1830 până la dezastrul de pe Frontul de Est din cel de-Al Doilea Război Mondial, ar „lucra” mai bine.
Aventurism, inconștiență, lipsă de orientare și cunoaștere a trecutului? Sau reacție atavică stimulată de împrejurări, tentația deconstrucției masive a unui prezent care abia iese la lumină după văgăuni de împilare și de spoliere străină?
Și în Ciuleandra, Rebreanu se interesase de calea pe care o poate lua subiectivitatea obsesivă, maladivă, ajungând până la crimă. Dar acolo era un caz particular, glisarea unui singur ins înspre abisurile nebuniei. În Răscoala – socotită mereu doar sub latura contribuției sale ca „studiu sociologic” al răbufnirii unei țărănimi exasperate – tumultul era masiv, alimentat de un subconștient colectiv care depășea cu mult raționalitatea revoltei împotriva relelor socoteli cu arendașii, boierii și cu statul. Cât despre Gorila, ea aduce la suprafață studiul, cu mijloace literare, al rădăcinilor fascismului, al crimei politice, perpetrate de Corneliu Zelea-Codreanu, dar pregătite, după toate aparențele, și de unii dintre oamenii ciclului electoral abia încheiat, în tenebroase combinații și cu inacceptabile motivări.
Rebreanu se dovedește un mare maestru și în acest ultim roman, care trebuie încadrat de aici înainte în nobila serie a capodoperelor sale deja recunoscute.