Recent apărută în colecția Anansi de la Pandora Publishing, Noapte credincioasă și virtuoasă nu doar că este prima carte semnată de Louise Glück tradusă în limba română, ci este un volum de sine stătător. Așadar, nu e vorba despre o antologie de texte ale laureatei premiului Nobel din 2020, ceea ce permite o percepție mult mai adecvată asupra tehnicii scripturale a autoarei, precum și asupra manierei de configurare a poemelor într-un proiect omogen. În traducerea minuțioasă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, poezia lui Glück are două coordonate (calități) care, la prima vedere, distorsionează coerența existentă, fără îndoială, în substratul poematic: discursivitatea și stranietatea. Cu cât prima este de o mai largă apertură (de regulă, textele sunt lungi, dar nu neapărat aluvionare, pe model ginsbergian), cu atât a doua, materializată prin subtile flash-uri menite să dinamiteze structura de ansamblu, e mai obscurizată.
Lucru care nu presupune și aplatizarea discursului poetic. Dimpotrivă, capsulele „de surpriză”, camuflate abil printre scenarii cotidiene schematice sau printre scurte momente de reflecție, insolitează cadrul, de altfel, destul de arid construit. Semnul nocturn, sub care sunt așezate poemele, cu motivele lui conexe (tăcere, mister, moarte, singurătate) ar fi impus cărții rămânerea la stadiul unei lirici de sorginte romantică, dacă acestea nu ar fi decât instrumente, și nu subiecte ale textului. Așadar, Glück uzează de permanența și valabilitatea unei atmosfere/stări spirituale pentru a activa o versiune rece meditativă, ritmată uneori tăios, alteori cumpănit (în funcție de felul în care alege să fragmenteze versurile), a recuperării figurilor familiale. Cu toate acestea, miza nu e neapărat una de convertire a lor, prin diverse filtre, în prezențe la infinit stabile, fie și doar mental ori afectiv. Discuția se cere purtată la un alt nivel: dacă existențialul și ficționalul, natura și cultura, privite dincolo de varianta lor standard – cea dialectică – pot cataliza sau, mai mult, pot reconcilia raționalul cu miraculosul. Așa se explică și tehnica prin care autoarea reliefează această miză: paradoxal, pe de o parte, textele curg lucid, reverențios, cu alură narativă, pe de altă parte, sunt reflectorizate microimagini compacte, bizare, care nu fac decât să desfigureze, la fel de glacial, „ordinea discursului”. Câteva pasaje arată astfel: „M-am mutat ușor într-o parte, unde/ se termina tata și-ncepea mama.”; „Trebuie că e foarte aproape,/ iarba e lipsită de umbră.”; „Habar nu ai cât de șocat e/ un copil mic/ atunci când un lucru continuu se oprește”.; „Nu am moștenitori/ în sensul în care nu am nimic substanțial/ de lăsat în urmă”; „așa că eram constant/ față-n față cu nimicul, acel/ fiu vitreg al sublimului”.
În aceeași direcție, remarcabil este cum „personajele” recurente ale volumului (mama, tata, bunica, mătușa, fratele) apar, dincolo de cadența apropierii dintre ființele umane – absente sau pe cale să se stingă – pe care o propune Glück, drept figuri străine (dar nu generice!), excentrice, mai degrabă chestionate de la distanță sau mediat decât interogate sau confruntate tête-à-tête, eventual conflictual și visceral. Printre distihuri descriptive intransigente și accese de emoție brută, membrii cercului familial se regăsesc deopotrivă ca pre-texte și pretexte, prin care sunt imobilizate temporalități și geografii destul de uzitate în literatură (camera copilăriei, pădurea, grădina, genericul „acasă”, momentul citirii primei cărți etc.), dar care susțin filonul sacerdotal al poeticii lui Glück. Deși banalitatea și improvizația pe marginea acesteia par să fie aluatul cu care lucrează autoarea, interesant e cum biograficul este disociat tocmai de ceea ce îl compune: familiaritatea, șarjarea sinelui, intimitatea, starea de a-fi-împreună. Datorită acestui aspect stranietatea și tensiunea latentă omogenizează volumul. Rare sunt momentele de exacerbare a stărilor, menținându-se în felul acesta fibra narativ-parabolică a discursului și atitudinea distantă – cu care poeta operează în detrimentul implicării afective, de unde și construcția unor scenarii-limită: „Cât de adânc se-afundă acest suflet,/ ca un copil în supermarket,/ căutându-și mama // […] // Dar ceva, eram sigură, li se opunea plămânilor,/ probabil o dorință de moarte – (folosesc cuvântul/ suflet ca pe un compromis).”
Subiectul poetic își diseminează istorisirile permanent temperat, cel mult imploziv, manifestând o anumită curiozitate față de absență și de zona funestă, fără ca cea din urmă să polarizeze volumul. De altfel, imagistica oximoronică dovedește faptul că miza nu e concentrată asupra unui poetici dark, sobre și dramatice. Solaritatea textelor provine, pe lângă abundența luminii și obsesia pentru alb, din două părți: maximizarea unor gesturi, scene ori idei și infuzia revelatorie. În cazul celei dintâi strategii, Glück mizează pe franchețea detaliului și pe analogii concret-abstract, care contribuie la anvergura ideatică a volumului: destinul consumat, imponderabilitatea prezentului, inutilitatea limbajului, depărtarea fizică drept moarte fictivă etc. În al doilea caz, revelația convinge prin risipirea acestui tip de reflecție de-a lungul unor micronarațiuni totuși destul de „realist” construite. Indiferent dacă sunt așezate previzibil la finalul poemului sau fac parte din corpul textual, aceste scurte pasaje devin centrii de greutate ai liricii autoarei. Simplitatea relatării, pendularea între o formă prozastică și una „tipic” poetică, micile trivialități ale vieții în contrapunct cu abstracționismul unor chestiuni grave, pasajele care imită pastelul și tonalitatea eviscerată a subiectului poetic configurează un volum axat pe intimismul unor experiențe general umane, însă particularizate prin faptul că sunt erijate ca bizarerii.
Desigur, experiența de lectură nu e aceeași în formatul unei traduceri, pe care în orice caz nu sunt în măsură să o judec. Consider, însă, că scriitura lui Glück excelează prin tehnică poetică, discreție analitică și o anumită serenitate față de versatilitatea existenței, al cărei aluat e manevrat fie direct, fie meta- sau intertextual, fie alegoric sau descriptiv, fie, în cele din urmă, prin filtrul naturii.
Teona Farmatu