Înseninare egeeană
N-auzi tu mierla, greierii, rândunelele exclamative,
cântul lor nu-ți picură în inimă un fel de rouă?
Nu respiri tu aerul dimineții, cu miros tare și indescifrabil
făcut din atâtea miresme necunoscute, amestecate?
Iar aerul dimineții nu simți cum te repară
intrându-ți în plămâni
ca mulțimea victorioasă, la revoluție, în sediul Comitetului Central?
Și nu simți tu valul limpede, egeean, cel care
vine de acolo unde tu nicicând nu vei ajunge,
valul care, cu ușurință, te poartă pe cale?
Și nu vezi tu razele soarelui,
ce-și caută loc de popas pe piscurile Olimpului, dar și în tine,
nu vezi cum îți pătrund ele până-n străfundul minții
umplând-o de lumină așa cum umple mierea fagurii din stup?
Iar mâna transparentă, nici pe ea n-o simți
când ești căzut, cum te ia și te ridică?
Nu simți? O, primește darul, minunea zilei,
învață să-l primești,
imnic trăiește bucuria.
Crezi că trupul tău vlăguit și-a spus
toate cuvintele ș-acum e amuțit. Dar astăzi
fă din el harfa care descrie darul acesta al zilei
și atunci tu, pieritorul, nicicând nu vei pieri.
De dragoste
A fost o vreme când oriîncotro aș fi privit
nu te zăream decât pe tine, pretutindeni.
Pe atunci mi-era clar că doar așa
pot fi eu însumi,
nu singur, ci împreună cu tine, contopit.
Erai frumoasă, împrăștiai o mireasmă subtilă și năucitoare
ca un lămâi caraibian.
Inima mea scria pentru tine versuri inerodabile,
pe frunze de palmier, cu cerneală de aur.
Pe atunci, îți aduceam la picioare
păduri de mesteceni, apusuri și răsărituri, fluvii
și te-mbrăcam cu ele.
Pe atunci, moartea îmi știa de frică
și speriată de puterile mele
se ținea departe de noi doi,
când ne vedea, fugea mâncând pământul.
El înspre împărăția lui ne trage
Am văzut cu ochii mei
cum o pădure de pini
și foarte mulți leandri
au ieșit din rădăcini
și dând din aripi neștiute au plecat în zbor.
Chiar o șalupă am văzut cum deodată
s-a desprins din valuri
parcă un planor ciudat ar fi luat-o pe sus,
ducând-o dincolo de nori, neașteptat.
Iar într-un amurg cu liniște halucinantă,
eu însumi și cu tine,
așa cum pășeam ținându-ne de mână,
ne-am ridicat de la pământ,
ci prin văzduh am mers atât de lesne.
Da, sunt locuri și sunt clipe
când cineva umbrit din cer ne strigă
și noi îi ascultăm chemarea.
Atunci, cu al său magnet fără egal,
el înspre împărăția lui ne trage,
ci noi, înaripați sau nu, pornim ca fermecați.
Iar dintre noi cei mai cutezători și cei mai dăruiți
ajung chiar să-l zărească.
Aproape îl ating.