Emmanuel Lévinas (1906-1995), filosof francez de origine evreiască, născut în Lituania, a scris eseul Franz Rosenzweig: o gândire evreiască modernă, apărut inițial în 1965. Prezentul fragment, redenumit, reprezintă prima parte a textului și are la bază versiunea inclusă în volumul Pe lângă subiect/ Hors sujet (1987).
xxx
Aș fi putut concepe această conferință consacrată lui Franz Rosenzweig ca pe un discurs de circumstanță: joia trecută, în 10 decembrie 1964, a fost data celei de a treizeci și cincea aniversări de la moartea acestui gânditor. Opera lui, prelungind cele mai înalte tradiții ale universalității și semnificative pentru istoria gândirii contemporane, ar justifica în mod sigur din plin, să i se evoce memoria într-un cadru academic demn de el, cu prilejul acestei aniversări. Fundația Marie Gretler – căreia îi mulțumesc din toată inima – va fi având acest merit din plin.
Dar nu este hazardul datelor – la care nimeni nu a visat – care ne aduce la această prezentare a lui Rosenzweig. Și nu înțeleg să ofer expozeului operei sale turul unui inventar științific, nici să evoc geneza progresivă a ideilor lui. Le iau în bloc. Îmi propun să arăt în ele reflexul unei lumi – a iudaismului vest-european, care nu este o noțiune pur geografică, ci una dintre lumile esențiale ale istoriei iudaice moderne. Este vorba despre iudaismul emancipat din sec. al XIX-lea și de la începutul sec. al XX-lea, care a crezut într-o societate interconfesională; care a cunoscut și a stimat – poate mai presus de orice – universitatea, spiritul liber și critic al Occidentului raționalist; care nu păstra decât o amintire îndepărtată a izvoarelor culturale ale iudaismului; căreia, în fine, societatea creștină i se arătase clementă, adeseori amicală, mereu impozantă prin imperiul pe care creștinismul l-a știut exersa asupra culturii și asupra statului.
Rosenzweig aparținea acestui iudaism. Născut la Kassel în 1886, într-o familie asimilată din marea burghezie evreiască din Germania, el trăia, încă din copilărie, aproape înafara iudaismului. Cei mai buni prieteni din tinerețea sa și din anii lui de studiu erau evrei convertiți, proprii săi verișori.
Venit către istorie și către filosofie după trei ani de studii medicale, a fost format în cele mai exigente discipline de universitatea germană. Cercetător, a debutat prin publicarea unui studiu critic asupra unui pretins manuscris al lui Hegel pe care l-a știut restitui lui Schelling. Deja hegelian pocăit, el urma să publice iar, în 1920, un monumental Hegel și statul, bogat în observații istețe și în idei îndrăznețe, dar mereu întemeiat pe erudiție, produs al muncii lui dinainte de 1914. Format în spiritul certitudinii importanței spirituale a statului și a politicii sub influența istoricului hegelian Meinecke, Rosenzweig are devreme presentimentul pericolelor care amenință Europa pentru care filosofia hegeliană rămâne o remarcabilă expresie. Hegelul de care îi este frică este veritabilul Hegel sau cel al lui Meinecke? Naționalismul, statele naționale și naționaliste, o istorie făcută din războaie și revoluții conservă pentru Rosenzweig o fizionomie hegeliană. Simte creșterea pericolelor. Caută o altă ordine. Se întoarce spre creștinism. În 1913 este în pragul convertirii.
Nu face acest pas, după o noapte dramatică; în zori îi scrie unui prieten care așteaptă vestea cea bună: „Asta nu este posibil; asta nu este necesar.” Vom reveni la această formulă. De aici înainte contează iudaismul pe care familia sa îl uita în această Germanie imperială atât de confortabilă pentru burghezia evreiască diainte de 1914. Steaua izbăvirii apărea astfel în orizontul lui. Reîntoarcere singulară! Spiritualitatea evreiască se menținuse mereu prin forța tradiției: răspunsurile evreiești la probleme precedau aceste probleme. Și iată că o cercetare privind destinul și salvarea omului, eliberată de orice particularism, duce la iudaismul pierdut. Chestiunea este de ordin universal, răspunsul este evreiesc. Biografia lui Rosenzweig este semnificativă prin această întorsătură și această întoarcere. În iudaismul pe care Rosenzweig îl va resuscita în sine, această mișcare va sublinia trăsăturile universale. Toate cuvintele facile ale unui spiritualism „spălăcit” își vor pierde tradiționala lejeritate în durul travaliu al gândirii. În cartea vieții lui – Steaua izbăvirii, concepută începând cu 1917, pe frontul balcanic, și publicată în 1921 – Rosenzweig tratează filosofia lui generală: iudaismul nu va apărea decât în al treilea volum; dar, de aici înainte, nu ca un dat arheologic sau ca o opinie între opinii, ci ca un moment inevitabil în economia generală a statului și a gândirii, ca o categorie.
Că ajuns la limita convertirii în această Europă încă neatinsă de războaiele mondiale și de hitlerism, și unde atâția liberali se puteau crede în era izbânzilor, că ajuns la limita convertirii ca evreu asimilat, aparținând clasei privilegiaților, având acces la toate valorile acestei Europe orbitoare, a putut recula în fața ultimului gest al asimilării, că a putut căuta în altă parte decât în creștinismul, penetrat, de altfel, după două mii de ani de istorie, de toate valorile – religioase și umane – ale Occidentului, și cu toate exigențele unui spirit deschis și sănătos, Rosenzweig a putut urca iar la iudaism pentru a solicita un răspuns la criza umanității sau pentru a căuta în ea refugiu sau răspuns, toate acestea le revelează creștinilor – dar și evreilor din Occident – puterea spiritualității evreiești care, după spusa creștinilor, supraviețuia vidată de substanța sa.
Ceea ce marchează gândirea evreiască contemporană dincolo de Rosenzweig este acest frison special al Întoarcerii. El îi scutură chiar și pe cei care au fost formați în interiorul tradiției, dar care regândesc această tradiție ca și cum ar sosi dintr-un Extrem Occident și de parcă ar trebui să învețe totul. Trebuie deci să îl întrebăm pe Rosenzweig cu privire la forța care poate rezista seducțiilor creștinismului și înțelepciunii filosofiei. Sunt sigur că esența iudaismului nu se închide și nici nu se epuizează în tezele acestui gânditor, dar el este cel care a deschis calea noilor cercetări și noilor formule.
Dar trăsătura caracteristică a gândirii sale rezidă și în asta: mișcarea care îl aduce la iudaism, îl conduce și la recunoașterea creștinismului. După acest evreu, creștinismul pe care nu-l îmbrățișează ar fi tot atât de necesar răscumpărării lumii dedate la violență pe cât este iudaismul. Creștinismul n-ar fi necesar evreilor, dar evreii să știe că este necesar lumii. Ecumenism avant la lettre? Cu siguranță, nu: doar iudaismul și creștinismul contează, și astfel, pentru Rosenzweig, Europa deține încă salvarea lumii și idealul goethean al personalității umane rezumă istoria religioasă și se deschide spre viitor. Dar Rosenzweig își face din adevărul religios o idee mai subtilă decât integriștii din toate taberele. Ea nu reprezintă în istoria gândirii evreiești o poziție fără precedent, de vreme ce Judah Halevi și Maimonide recunoșteau misiunea creștinismului. Dar valorizarea creștinismului de Rosenzweig, străină de orice oportunism, are o vigoare particulară și accente noi.
Rosenzweig reprezintă deci pentru noi prin întiderea orizonturilor sale, prin noutatea ideilor și a aspirațiilor sale, prin intensitatea interioareă a vieții lui, întreruptă la 43 de ani după o boală teribilă care îl ținuse paralizat vreme de opt ani, situația însăși a intelighenției evreiești din Occident. Anumite experiențe ale evreului în lumea modernă îi lipseau cu siguranță sub forma lor puternică și ascuțită. Dar mort la Frankfurt în 1929, a cunoscut angoasele unei lumi dezechilibrate și catastrofice, chiar dacă nu a cunoscut războiul din 1939 și urmările sale nucleare; a cunoscut fața hidoasă a barbariei pangermaniste, chiar dacă nu a trăit dominația național-socialistă; a cunoscut instalarea unei noi societăți în Rusia sovietică, chiar dacă nu i-a putu percepe extinderea geografică și psihologică; a cunoscut și a judecat sionismul, chiar dacă nu i-a văzut rezultatul în statul Israel. Întreaga viață a lui Rosenzweig este ca un presentiment al acestor mari bulversări și o ruptură cu un mod de a gândi care are responsabilitatea atâtor catastrofe. Rămâne marele nostru contemporan.
Traducere și notă de Carol Colinaru