În anii care au urmat lui decembrie 1989, acei filosofi care audorit să se exprime în spațiul public au știut că intervențiile lor pot avea greutate numai dacă ele se prezintă ca izvorâte dintr-o înțelegere conceptuală și normativă bine întemeiată a societății. Adesea, în primii ani, aceste intervenții au luat forma unor sentințe limpezi și pătrunzătoare, formulate adesea metaforic și care păreau suficiente, neavând nevoie să fie însoțite de motivări extinse ori de argumente sofisticate. Acum vreo două decenii lucrurile au început să se schimbe: cu precădere în analiza fenomenelor sociale și politice din țară a devenit tot mai clar, pentru cine dorea să înțeleagă direcțiile mari ale schimbărilor din viața socială, că simplele sentințe generale nu erau de ajuns. De pildă, a invoca o luptă metafizică între un Bine și un Rău în societate se vădea că nu înseamnă aproape nimic atunci când, ca filosof (sau filosoafă), îți propuneai să formulezi idealuri normative ori să evaluezi rostul general al unor politici publice, când era vorba să spui clar și întemeiat în ce fel promovezi o societate democratică, una a egalității (de clasă, de gen, de rasă), ori o structură adecvată a sistemului politic și, în general, a instituțiilor de guvernare etc. Tot mai mult trebuia să te bazezi pe cunoaștere academică de specialitate – nu numai cea filosofică, ci și cea formulată în științele speciale.
A devenit tot mai evident că lucrurile pot sta astfel numai dacă filosofii dovedesc un profesionalism solid, prin contribuții cu caracter academic, care sunt recunoscute astfel atât în țară, cât și pe plan internațional, în arii speciale de cercetare. Când ei lucrează în filosofie socială, morală sau politică, această idee este limpede; dar se întâmplă așa ceva și atunci când un filosof se ocupă cu lucruri care par să aibă prea puțin a face cu lumea noastră de zi cu zi? – Se poate! Și am în minte două exemple: filosofii Mircea Flonta și Mircea Dumitru. Mai jos voi zăbovi asupra celui de-al doilea.
În ce domenii ale filosofiei a lucrat Mircea Dumitru? Întrebarea este legitimă, fiindcă astăzi cercetările filosofice s-au diversifica extrem de mult, iar o abordare a lor realizată cu profesionalism academic nu se poate face decât restrângând drastic aria vizată. L-am cunoscut pe Mircea Dumitru la începutul anilor ’80, când încă era student la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Amândoi știam de pe atunci că avem în comun un tip aparte de abordare filosofică: cea numită analitică sau anglo-saxonă, pe care o promovau cu perseverență profesorii noștri Mircea Flonta și Ilie Pârvu.
Ne-a apropiat de pe atunci interesul către logică și filosofia limbajului. Era, într-un fel, normal să te îndrepți – în atmosfera închisă din acei ani – către aceste teme, căci ele îți permiteau o mare libertate de gândire, pe care nu o puteai nici măcar imagina în cazul filosofiei morale, politice sau sociale. Amândoi ne concentram atunci pe studiul unui tip special de logici, cele numite modale (în care obiectul de studiu este comportamentul unor termeni precum „necesar” sau „posibil”).
Mircea Dumitru a zăbovit asupra problematicii ridicate de aceste logici toată cariera lui academică, mergând în timp în direcții tot mai diversificate. În privința chestiunilor formale, cred că trebuie menționate cercetările lui privitoare la unele teme foarte fine de semantică a logicilor modale. Această semantică încearcă să explice ce înseamnă că ceva e necesar sau posibil făcând apel la ideea lui Leibniz de lume posibilă. Mircea Dumitru a cercetat contextele în care nu e suficient să facem apel doar la logica standard (cea numită de ordinul întâi) și trebuie să ne ducem către o logică de ordin superior; care însă adesea e dificil de manevrat, căci are unele proprietăți nedorite (de pildă cea de incompletitudine: în ea nu se pot demonstra toate susținerile adevărate).
O extindere naturală a acestor cercetări a fost către limbajele mai complicate, de exemplu cele în care apar atitudini propoziționale de forma: „eu cred că” sau „eu știu că” etc. Analiza unor contexte de acest fel e la poarta unor întrebări mult mai largi pe care le-au ridicat filosofii analitici în ultimele decenii. Iar Mircea Dumitru a deschis astfel de porți și a mers cu forță pe ele. Iată două exemple. Primul: teoria modelelor și cea a modalităților sunt foarte importante în analiza semnificației cuvintelor. Ce înseamnă că ceva înseamnă ceva (și nu altceva)? Mircea Dumitru s-a concentrat pe analiza unor strategii filosofice diferite de a răspunde acestei întrebări, în mai multe articole, publicate – așa cum este astăzi obișnuit să facă un filosof profesionist – în reviste academice internaționale ori în volume colective, și ele publicate la edituri de prestigiu. Al doilea exemplu: una dintre direcțiile cele mai spectaculoase din filosofia ultimelor decenii este apropierea de tematica științelor cognitive. Întrebări venerabile – precum: ce înseamnă a gândi? Ce înseamnă a fi conștient? Care e raportul dintre minte și creier? etc. – sunt astăzi repuse cu forță, în contextul cercetărilor din noile științe (psihologice, neurologice, computaționale, culminând cu cele din inteligența artificială). Au ceva semnificativ de spus filosofii în aceste cadre noi? Aceasta este miza unora dintre cele mai importante și, în același timp, interesante texte publicate de Mircea Dumitru și în care întotdeauna vezi fibra logicianului.
Un exemplu care îmi place mult este cel al implicațiilor pe care le au în cercetarea minții umane unele teoreme celebre din logică. Mă gândesc la două. Prima (asupra căreia m-am concentrat și eu) e teorema lui Skolem. Ea spune că teoria mulțimilor are o proprietate foarte stranie. Pe de o parte, știm (vezi celebra teoremă a lui Cantor) că există mulțimi „mai mari” decât mulțimea numerelor naturale, de exemplu mulțimea numerelor reale; dar tot în cadrul ei se poate arăta (aici intervine teorema lui Skolem) că toate mulțimile pot fi luate ca fiind cel mult la fel de mari ca mulțimea numerelor naturale. Cum se pot concilia cele două rezultate? După Skolem, răspunsul constă în a admite că toate no- țiunile noastre sunt relative, că nu există un sens absolut în care afirmăm ceva, în care susținem că ceva este sau nu (într-un fel sau altul). Ceea ce implică cerința că ideea de intenționalitate a conștiinței noastre să fie reconceptualizată. A doua teoremă e cea de incompletitudine a lui Gödel. Aceasta spune că într-un sistem formal care include aritmetica – iar, pentru cele mai importante sisteme formale, noi trebuie să admitem acest lucru – există propoziții adevărate, dar nedemonstrabile, adică propoziții care nu pot fi captate algoritmic. Pentru Mircea Dumitru, semnificația ei pentru înțelegerea minții umane este imensă: căci ea pune sub semnul întrebării felul în care conceptualizăm mintea umană, dacă ea poate fi tratată ca un sistem formal. Întrucât noi putem formula sistemele formale care includ aritmetica însemnă că există limite principale pentru a modela mintea noastră (și ce înseamnă a fi conștient) cu ajutorul ideii de algoritm. Aceste dubii, formulate de mult de filosofi și logicieni, devin astăzi și mai semnificative, când asistăm la o explozie a programelor de inteligență artificială. Uneori, arată Mircea Dumitru, întâlnim tema incompletitudinii logice în locuri surprinzătoare. De exemplu, în cea mai recentă carte a sa (publicată anul acesta la Editura Polirom), el o detectează în felul în care funcționează sistemul normelor juridice.
Oricât de mult s-ar strădui un filosof profesionist să argumenteze că teme precum cele pe care le abordează un autor ca Mircea Dumitru au, în general, o semnificație gravă în gândirea contemporană, mă îndoiesc că ele vor apărea cândva în prim-planul dezbaterilor din spațiul public. Dar – acum reiau ideea de la care am pornit – faptul că textele lui Mircea Dumitru, expunerile lui, în cadre îndeosebi academice, dar uneori mai deschise și altui public, ca și emisiunile pe care le realizează la diferite posturi tv ori pozițiile lui publice sunt urmărite cu interes de un număr tot mai larg de oameni este un fenomen care merită notat.
Cred că relevanța acestui fenomen este dublă: pe de o parte, el spune ceva despre personalitatea puternică și carismatică lui Mircea Dumitru. Mircea Dumitru discută teme, probleme într-un fel care naște curiozitate și formulează idei pe care poți ușor să le simți ca profunde. Pe de altă parte, impresia mea este că acest fenomen semnalizează, astăzi, în mijlocul unor complexe procese de deteriorare a calității discursului public, și altceva: nevoia atât de multor oameni de a rămâne conectați la temele mari care astăzi generează acele perspective atât teoretice, cât și ideologice care vor să dea seamă de schimbările, în multe privințe revoluționare, care caracterizează acest început de secol. Această împrejurare face posibilă o atitudine optimistă: dorința ca înțelegerea pe care o avem asupra lumii să fie profundă, întemeiată teoretic, nicidecum băltită în superficialitate.