Stă în meritul Editurii Trei faptul că în ultimii ani, în colecția Misterele Inconștientului Colectiv, coordonată de Silviu Dragomir, ne-a oferit acces la una dintre lucrările clasice și copleșitoare ale cercetării comparativismului mitologiilor de pretutindeni. Măștile zeului, căci despre acest impresionant cargo e vorba, de Joseph Campbell, a devenit încă din anii ’70 ai secolului trecut un titlu de referință pentru istoria religiilor și filosofia culturii universale. Divizată în patru consistente volume ce acoperă mitologiile și riturile primitive (vol. 1), cele orientale (vol. 2) și occidentale (vol. 3), dar și cele ale creativității ultimului secol (vol. 4, încă neapărut în traducere la noi) – opera integrează munca de o viață a profesorului american ce a devenit cunoscut mai ales prin cărți precum Eroul cu o mie de chipuri sau Căi ale fericirii. În cele ce urmează ne vom opri asupra volumului tradus de Cristina Jinga ce deschide tetralogia – Mitologia primitivă.
Având în vizor o istorie culturală a omenirii ca unitate, expunerea lui Campbell caută să îmbine, într-un stil caracterizat de percutanță și digresiune selectivă, perspective deschise de cercetările arheologice cu aprofundările intensive din sfere ale filologiei, etnologiei, folclorului și istoriei religiilor sau ale artelor. Se vizează înglobant o nouă imagine a unității fundamentale a istoriei spirituale a omenirii: „Prin urmare, fără a mă îndepărta de tezaurele dovezilor deja disponibile în aceste departamente foarte dispersate ale subiectului nostru, ci adunând pur și simplu dintre ele acele membra disjuncta ale unei științe mitologice unitare, voi încerca în paginile ce urmează prima schiță a unei istorii naturale a zeilor și eroilor, care să includă în forma sa finală toate ființele divine – la fel cum zoologia cuprinde toate animalele, iar botanica, toate plantele –, fără s-o consider pe niciuna sacrosanctă sau dincolo de domeniul științific. Pentru că, la fel ca în lumea vizibilă a regnului vegetal și animal, și în lumea himerică a zeilor au existat o istorie, o evoluție, o serie de mutații guvernate de legi – iar a le face cunoscute constituie însuși scopul științei”. (p. 14)
Prologul deschide în evantaiul determinării trăsăturilor acestei noi științe și concepând mitul – și cu ritul – drept un misterios declanșator de energii și puteri, un sincer dialog dintre epistemă și intuiție. Desigur, fondul comun de motive și imagini este răscolit, prelucrat și arheologizat de Campbell astfel încât cele o mie și ceva de măști se transpun cinematic în subtile intimații ale ceea ce înseamnă semioza mitogenică. Ochiul celui pasionat de spectacolul acestor profiluri de veritabile Elementargedanke (Adolf Bastian) întrevede țesătura translucentă a continuumului traficat în disparatele jocuri ale semnificațiilor locale, tribale, comunale sau chiar trans-regionale. Și poate atenționările despre discrepanța credințelor și a progresului din epoca noastră, atenționări ce vin din partea unei minți pe cât de versate, pe atât de artistice, ar merita citate extensiv, căci puține dintre obsesiile și tehnicile arhi-umanului sunt uitate între aceste sute și sute de pagini: „În mod clar, mitologia nu e o jucărie pentru copii. Nici vreun subiect arhaic, exclusiv de interesul savanților și fără influență asupra omului de acțiune modern. Simbolurile sale (fie în forma materială a imaginilor, fie în forma abstractă a ideilor) ating și declanșează centri profunzi ai motivației, punând în mișcare deopotrivă literați și analfabeți, mobilizând mulțimile, însuflețind civilizațiile. Există, așadar, un pericol real în incongruența focalizării care a adus ultimele descoperiri ale cercetării tehnologice în prim-planul vieții moderne, reunind lumea într-o singură comunitate, dar care, în același timp, a lăsat descoperirile antropologice și psihologice – din care s-ar fi putut dezvolta un sistem moral în egală măsură – în publicațiile de specialitate unde au apărut prima oară. Căci este, firește, o nebunie să predici copiilor care vor conduce rachete pe lună o moralitate și o cosmologie, bazate pe concepte ca Buna Societate și locul omului în natură, inventate înainte de înhămatul calului la căruță! Iar lumea este acum mult prea mică și interesul omului pentru rațiune mult prea mare ca să mai fie loc pentru aceste jocuri străvechi ale Poporului Ales (fie de Iehova, de Allah, de Wotan, de Manu, sau de diavol), prin care triburile erau susținute împotriva dușmanilor pe vremea când șarpele încă putea vorbi.”
Nu numai îngrijorări, ci și pagini memorabile despre co-valențele dintre atât de pregnanții reglatori simbolici ai societăților putem întâlni între paginile profesionist curatoriate de Joseph Campbell Foundation – căci ici-colo apar, de-a lungul cercetării, chenare aggiornante cu datări și informații de varii dimensiuni. Tratând într-o anumită măsură chiasmică periplul arhetipurilor vânătorii și cele ale agro-tehnicizării neo- și paleolitice, profesorul de la Sarah Lawrence College împrăștie cunoașteri și citate din bibliosofie extinsă. Nu ne vom mira astfel să găsim pe aceeași pagină versuri din Sutra de Diamant sau Furtuna lui W. Shakespeare: „Plămadă suntem, precum cea din care / Făcute-s visele: și scurta viață / Împrejmuită ni-e de somn” (p. 225).
Tensiunea dintre trăsăturile unei tratări epistemic și istoric reglate și a uneia mai poetice nu este negată în progresiile demonstrațiilor campbelliene. Din contră, autorul pare oficiantul tuturor acestor moduri antagonice: „Principalul punct, ilustrat atât de limpede aici, este că în fenomenologia mitologiei și a religiei trebuie distinși doi factori; cel nonistoric și cel istoric. În viețile religioase ale «minților dure» ale majorității omenirii, prea ocupate sau pur și simplu fără talent, factorul istoric predomină. Întregul spectru al experienței lor este în domeniul public local și poate fi studiat din punct de vedere istoric. Pe de altă parte, în crizele și conștientizările spirituale ale persoanelor cu «minți sensibile», cu înclinații mistice, factorul nonistoric este preponderent, iar pentru ele imaginea tradiției locale – oricât de dezvoltată ar fi – este doar un vehicul, mai mult sau mai puțin adecvat, pentru a face ca o experiență, izvorâtă dincolo de posibilitățile sale, să aibă impact imediat. Căci, în ultimă instanță, experiența religioasă este psihologică și spontană în cel mai profund sens; se produce în interior și este ajutată sau împiedicată de circumstanțele istorice, însă este într-un asemenea grad de constantă pentru specia umană, încât putem sări de la Golful Hudson până în Australia sau de la Țara de Foc până la lacul Baikal și să rămânem în mediul cunoscut” (p. 252).
Cartea este și un dinam ce stârnește curiozitatea despre avalanșa de imagini din istoria vastă a practicilor religioase din nenumărate ordine. Oricine simte chemare pentru bizareria radiantă a jocului mitologic poate pune mâna cu încredere pe îngrijitele volume. Deși ar fi încă multe de spus despre arheologia reconstructivă propusă aici, una ce operează direct prin simprezentare a miturilor – o căutare pe care Campbell o propune magistral pe filele acestei catapesme a zeilor și puterilor magico-religioase –, putem puncta pe final o scurtă expunere ce ne-a clarificat dualismul extrem de grăitor al tensiunii spiritualiste dintre polii îndatoririlor preoțești și a celor șamaniste în etapele mitologice din zorii istoriei umanității: „Aceste două tradiții sunt amestecate în moștenirea nu numai a Occidentului, ci a tuturor civilizațiilor și reprezintă polii tensiunii spirituale a omului: cea a reprezentării preoțești a puterii care a modelat universul ca o forță dincolo de critica sau provocarea umană, puterea care a făcut soarele și luna, mările, Leviatanul, Behemotul și munții, față de care atitudinea corectă a omului este de teamă respectuoasă; și, pe de altă parte, cea a intransigenței magicianului autosuficient, puterea titanică a șamanului, a constructorului Babelului, nepăsându-i de mânia lui Dumnezeu, care știe că este mai bătrân, mai mare și mai puternic decât zeii. Căci, într-adevăr, omul a creat zeii, în timp ce puterea care a creat universul nu este alta decât voința care operează în omul însuși și numai în om a atins conștiința stăpânirii”.