Polemica își are rosturile și legitimitatea ei. Are rost să o porți dacă se pune în joc un schimb de idei și de argumente. Devine însă inutilă când acest schimb nu se produce. În revista Vatra criticul Ion Simuț se află în treabă făcând o serie de remarci cu privire la persoana mea. Când mi s-a părut că scrie pe teme de relevanță publică m-am referit la ideile lui, delimitându-mă de ele și încercând să îmi argumentez pozițiile. Dar ce ede spus atunci când Simuț se referă la originile mele arădene, la „ardelenismul” sau „bănățenismul” meu? Ce treabă are o asemenea abordare cu orice poate interesa cultura română? Să mă apuc acum și eu, în aceeași notă, să mă strădui să îl diminuez întrucâtva, după puteri și bruma mea de civilitate? Cred că de asta se ocupă, de la o vreme, de unul singur, nu are nevoie de ajutor…
Ion Simuț se referă și la Steaua, revista pe care, împreună cu colegii din redacție, o fac, pe moment, eu. O consideră conservatoare. Cum însă îl știu bine pe autor de vreo patru decenii, numărându-măprintre cei care i-au urmărit cu mari speranțe, la început, realizările scriitoricești, ar trebui să mă simt lezat că nu îi obțin sufragiile, lui, care este recunoscut de oricine drept un adept al avangardei și al formulelor literare cele mai radicale din literatura noastră? Nu-mi vine, ba chiar dau din umeri. Dacă lui Ion Simuț nu-i place revista noastră, o poate ocoli sau, așa cum a început deja, n-are decât să o bombăne. Nu este o noutate pentru mine acest mod de a fi în universul literelor și culturii noastre al criticului orădean.
După ce a deținut o vreme la România literară o rubrică specializată, Ion Simuț este supărat, de când nu o mai deține, și pe această revistă. O fi fost bună când era el prin paginile ei și după aceea, când l-a înlocuit cineva, nu a mai fost bună. Greu de păstrat standardul înalt al unei publicații fără Ion Simuț.
Prin Cafeneaua literară Simuț lăuda, nu demult, revista târgumureșeană Vatra. Aș fi putut spune încă de pe atunci că în curând criticul va primi un loc în paginile acesteia. Dacă nu am făcut-o este pentru că nu mi se pare profetic să enunți predictibilul, pentru că nu mă ocup cu falsele sau autenticele profeții și fiindcă, la drept vorbind, nu prea mă încred în valoarea estimărilor critice „pe piața rece”, la adresa literaturii vii, pe care le poate da Ion Simuț. El este mai substanțial atunci când vorbește despre cei demult afirmați, eventual chiar săvârșiți din viață, cu opera bătută în cuie și fără să rezerve surprize de traseu.
În fond, pare că pe Ion Simuț îl deranjează o sumedenie de metehne ale mele; în principal, că fac reviste, că nu le fac cum îi plac lui, că blablabla și tralala. Că nu îi iubesc și urăsc pe oamenii pe care îi iubește sau urăște el. Că nu tropăi în cadența gândirii domniei sale. După ce a făcut glorios dovada modului propriu de a înțelege cultura română, situația revistelor, a banilor publici dedicați nobilei existențe a acestora și a altor câteva chestiuni ținând de politicile culturale, ar fi și greu să-mi pese ce crede Ion Simuț despre toate astea. Zău!
M-aș bucura ca pe mai departe să citesc noi pagini nemuritoare prin care Ion Simuț luptă pentru recunoașterea canonică a autorilor demult clasicizați: a lui Rebreanu, a lui D.R. Popescu sau Marin Sorescu, autori ce merită o cruciadă răsturnătoare de clasamente. Are și vocația, și instrumentele necesare să o facă. Nu e nimic dacă a mai făcut-o, mai încape, mai este loc. Ceva îmi spune însă că, într-un viitor nu prea îndepărtat, pasiunea lui de a-mi susține afirmarea literară se va înteți și că va dori tot mai mult să arate cum și pe unde mă situez în geografiile literare românești. Păcat de efort, zău așa… Nu ar fi mai potrivite niște temenele pe seama autorilor tineri, plini de virtuțile începuturilor, dornici de recunoaștere și bucuroși să îl asume, la rândul lor? Nu știu, zic și eu așa, Simuț știe întotdeauna mai bine… În plus, la piață s-au adus prune bine coapte, iar la ștrand, după o anumită oră, biletele sunt mai ieftine… Sezon estival.