Robert Wiene a produs în 1920 o capodoperă. Cabinetul doctorului Caligari este un film care a marcat arta cinematografică. Aspectul său vizual – în care expresionismul a subordonat orice pretinsă aparență de copiere a realității unei viziuni proprii, dictată de o lume ficțională al cărei autentic suprascrie percepția curentă – continuă să dicteze gradul în care poți forța privirea destinatarului în propriul unghi de vedere. Povestea, la fel de sucită și plină de întorsături surprinzătoare, intră într-o relație simbiotică cu vizualul exuberant. Pelicula a generat un veritabil efect de cult. Faptul că Dora Pavel se joacă, în romanul ei, cu descendența acestui punct de reper e absolut firesc pentru oricine cunoaște, măcar marginal, cele două universuri artistice.
În cronica pe care o dedicam acum câțiva ani precedentului roman semnat de cunoscuta prozatoare clujeană, îmi exprimam interesul pentru un viitor text care să se smucească dintr-un univers foarte consecvent construit până atunci – turnat în tiparele unor obsesii, ale unor marote, ale unei exemplare unități de stil, atitudine și viziune. Efectul Caligari, romanul apărut în acest an, nu este acel text. Dimpotrivă: după primele fraze ai certitudinea că prozatoarea rămâne ferm ancorată într-un traseu care implică coborârea spiralată în explorarea bolgiilor odioase ale deformațiilor psihicului uman, fiecare apariție editorială marcând un nou cerc al infernului. Câte cercuri are infernul Dorei Pavel e greu de spus, deocamdată. Parcurgerea lor rămâne însă spectaculoasă, dificilă, dar familiară.
Geometria realității este deformată de artă în filmul german de acum un veac: unghiuri imposibile, perspective bulbucate și hipnotice, liniile cursive ale unui desen turbionar – toate amplifică, susțin și impun o viziune. Ele instituie o atmosferă și o atitudine de receptare. La fel, în romanele Dorei Pavel, realitatea e doar un suport secundar pe care se clădește arhitectura abisală a unui psihic distorsionat. Textele ei sunt, aproape fără excepție, un plonjon interior, nu o baleiere exterioară; iar Efectul Caligari demonstrează încă o dată, exemplar, că arta își poate instaura fără efort propria realitate.
Povestea de față urmează un traseu parcă și mai sinuos, mai neclar, mai ambiguu, mai predispus lecturilor etajate. Este – cum ar fi putut fi altfel – povestea unei dereglări psihice. Și a unor traume. Și a fascinantei melancolii care derivă din contemplarea traumei, a dereglării și a potențialităților care nu vor fi să fie niciodată, fiind înlăturate de către cele două. Avem o galerie de personaje ciudate și ambigue. În prim-plan: Rafael Ruha, bibliograf la biblioteca universitară, posibil diagnosticat cu schizofrenie, sau depresie, sau bipolaritate; Felix Tisu, psiholog (poate), cu perceptibile dedublări de personalitate, maniacal; Sandra Tatis, manechin, și prietena ei Berta, din aceeași breaslă, ambele cu probleme emoționale grave și tulburări vizibile; Albert Josan, un puber cu sindrom Asperger, și mama acestuia, Gloria, ușor erotomană, printre altele. Rafael își imaginează – sau delirează – că l-ar ucide pe tânărul Albert; se autodenunță, este judecat și trimis (pentru tentativă de crimă) într-un sanatoriu, în care se concentrează grosul narațiunii. Aici pare să fie supravegheat de psihologul Tisu, care dezvoltă pentru pacientul său o obsesie maladivă și total neprofesională. Rafael intră în contact (prin telefon și e-mail) cu Sandra, care locuiește lângă sanatoriu și cu care se vede „pe geam”. Fără ca tânăra să știe, pacientul de ospiciu o salvase cu ceva timp înainte de la o moarte cumplită prin înec, pe punctul de a surveni în culisele unei prezentări de modă, într-o piscină amplasată acolo. În final, cineva moare. Sau poate că nu.
Este romanul Dorei Pavel construit pe același declic final care întorcea întreaga optică a poveștii în filmul german? Să lăsăm cititorii să dea răspunsul, fiindcă întrebarea derivă aproape automat din momentul în care dai nas în nas cu titlul. Cert este că sentimentul de irealitate e acut. Romanul e plasabil, după câteva repere strecurate prin pagini, în România ultimilor trei ani. Poate, vag, în Cluj, dar nu neapărat. Sistemul judiciar pare importat din Procesul lui Kafka sau din Švejk – depinde cât umor ești dispus să aloci. Arhitectura interioarelor amintește, prin filtru, de neorealismul italian; atmosfera sanatoriului, de un neogotic american; iar carnația personajelor – de romanele precedente ale autoarei. Efectul Caligari are zero doză de credibilitate realistă, însă produce maximal pe partea de impresie. Convinge nu fiindcă ar copia realitatea, ci fiindcă o deformează monstruos pentru a se plia pe diformitățile personajelor plasate sub microscop. Totul devine vibrație exterioară a unor impulsuri de profunzime.
Personajele sunt, cum ne-a obișnuit prozatoarea, maladive dincolo de acceptabilitate, într-o transpunere freudiană hiperbolizată a impulsurilor primare distorsionate. Sexualitatea străbate cartea de la primele la ultimele pagini, dar fără niciun gram de senzualitate: dimpotrivă, ca violență, murdărie, deviere. Rafael erotizează oral o vază pe care o vede ca transpunere a unei vulve. Ca preadolescent își surprinde tatăl făcând sex cu o necunoscută – animalic (grohăituri, sudoare, exces), episod care îl excită până la ejaculare, după care va mirosi așternuturile jilave rămase după înlănțuirea celor două trupuri. Sandra fantazează o scenă sexuală cu Rafael imaginat cu un picior diform; amândoi murdari, nespălați, într-o cadă de fontă goală. Și tot așa. Totul e grotesc, umflat, ramforsat de orice aberații care se pot agăța de conturul banalității. O lume vâscoasă, purulentă, lipicioasă, colcăitoare: cu putori, urdori și orduri. Erectă și mândră de propria mizerie.
Dora Pavel și-a șlefuit frazarea până la a obține o veritabilă metrică poetică a repulsiei și a repulsivului. Gama de epitete și calificative se concentrează într-un areal recognoscibil. Prozatoarea a dezvoltat o plasticitate a urâtului care o face imediat identificabilă pentru cititorii familiarizați cu proza sa. E un tip de scriere în care descrierea vizuală e conectată la un tipic creativ: poți anticipa linia de dezvoltare, nu pentru că e previzibilă, ci pentru că are coerența unui stil care și-a impus semnătura.
Rămâne și jocul – insistent, dar fin – cu naratorul/naratorii și cu naratarul. Cui aparține vocea din pagini? E una singură? Sunt mai multe? Sunt personaje distincte sau fațete ale unuia singur? Ambiguitatea e forțată cu îndemânare până la final. Sub semnul ei stau glisări, oglindiri, translatări: de identitate, de sens, chiar de semnificație. Dora Pavel e o figură aparte tocmai prin această focalizare: nu o interesează „psihologia” umanului contemporan, ci patologicul din umanitate – putreziciunea din noi, partea pe care, la nivel conștient, o respingem. În oglinda ei, răspunsul despre cine și ce suntem nu vine din suprafața normalului, ci din fisurile lui.
Efectul Caligari se citește repede, dar greu. Proza Dorei Pavel cere contemplație și o anumită rezistență la oroare. Ai nevoie să respiri după câteva pagini; ai nevoie de aer tare, proaspăt. Fiindcă romanul te consumă și te implică: dacă nu rezonezi, dacă nu te deschizi – ca cititor – și spre latura ta infernală, rămâne doar un exercițiu stilistic, o floare a răului culeasă într-o doară. Ceea ce nu ar trebui să fie. Ca orice cerc de infern străbătut, el cere și promite, în schimb, un efect de purificare.