- Puțină ideologie
Despre revista Echinox și primii echinoxiști, dar și despre promoțiile echinoxiste următoare s-au scris mai multe cărți, fie incluzând texte exegetice despre protagoniștii grupării clujene, fie despre atmosfera acelor ani de relativă deschidere ideologică – Dicționarul Echinox coordonat de Horea Poenar, volumul Literatura Echinoxului de Nicolae Oprea, antologia lui Traian Vedinaș despre textele teoretice publicate de revistă, antologia lui Ion Pop cuprinzând poezia apărută în Echinox. Între toate aceste remarcabile lucrări critice, un volum de „reverie eseistică și memorialistică” reușește în mod strălucit „reconstituirea genezei unui fenomen literar”. Este vorba despre volumul semnat de Petru Poantă în 2003, retipărit în 2018, volum care s-a impus ca una dintre cele mai inspirate și avizate descrieri ale grupării literare clujene, acum semicentenare. Efectul Echinox, sau despre echilibru are ceva greu de explicat rațional, dar vizibil ochiului critic experimentat, o luminozitate intensă care vine dinăuntru și se simte imediat că nu e adăugată convențional. Vreau să spun că descoperi în paginile acestui volum de maturitate spectacolul unei inteligențe critice calde, empatice, participative, fără a fi sentimentale, un fel de „anima rationalis“, cum ar fi spus cei vechi. Sigur că subiectul era generos din acest unghi afectiv, deschizând căile rememorărilor, dar și riscant prin idealizare nostalgică. Petru Poantă recompune lucid climatul social, actanții, ideile formatoare, lecturile tinerilor, opțiunile lor. Nici Primăvara de la Praga, nici „deschiderea spre Occident” nu explică apariția grupării studențești, gestul celor care au întemeiat revista de sub egida Universității Babeș-Bolyai, scrie Petru Poantă. Mai explicit, „în societatea românească din anii ‘60 s-a întâmplat ceva greu și de dovedit, nu numai de cuantificat: o revoltă interioară a izbucnit public în forma unui entuziasm generalizat. Explozivă și dinamică, se năștea o nouă generație de intelectuali, majoritatea proveniți din lumea proletară și rurală”. Citându-l pe Paul Ricœur, Poantă ajunge la următoarea concluzie: „În jocul paralelismelor și schimburilor reciproce dintre ideologie și utopie, văd aventura echilibrată a Echinoxului”. Ce aduce ca mentalitate diferită, ca noutate „Echinoxul”? Pe urmele considerațiilor lui Laurențiu Ulici privind „promoțiile mediane, echinocțiale, echilibrate”, Petru Poantă crede că Echinoxul aduce „un climat intelectual și moral pe care întreaga promoție și l-a asumat. Un climat axat pe cultul valorii, axat pe cultura artistică și pe imperativul estetic”. Criteriul estetic rămâne cel decisiv în viziunea lui Petru Poantă, criteriu operant în bătălia canonică dintre neo-modernism și postmodernism. „Problema mea este criteriul estetic, însă nu ca una de estetică generală, ci ca experiență creatoare, a unei grupări creatoare care a avut vocație canonică”. Esteticul, așadar, va fi criteriul hotărâtor, atât în concepția primului cronicar al Echinoxului, cât și a grupului prim. Criteriul estetic, așadar, însă luat nu în sine, nici absolutizat, ci inteligent combinat cu alte criterii, printre care cel social. Poantă refuză includerea echinoxismului în categoria literaturii evazioniste, mai mult, spune el, această clasificare, „evazionistă”, care va fi analizată de Ion Simuț, mai târziu, într-o carte, ar avea „un sens devalorizator, prin care sunt denunțate, în fond, înseși modurile funcționale, necontingente și specifice ale creației”. „O epifanie secularizată” ar fi fenomenul echinoxist, după cum formulează Petru Poantă, criticul recunoscând elementul indeterminat, indeterminabil din ecuația acestui joc social dintre interdicție și imaginar. Imaginarul se dovedește mai puternic, în deceniile 6 și 7, decât realitatea imediată, el se strecoară prin fisurile politicului, care moțăie sau se preface semi-adormit, permisiv.
2. De la ”botanică” la ”anatomie”
Cartea criticului echinoxist nu este, cum singur o afirmă, o „panoramă, sau o istorie a fenomenului echinoxist, un dicționar complet de autori”. Ce este atunci, de unde admirația cu care este citită? Cartea ne propune altceva, un eseu care luminează din interior un proiect cultural major, cel echinoxist, mizând pe „cultura înaltă”. Aceasta într-o epocă în care criteriile axiologice erau de multe ori tulburate de amestecul ideologic, unde Cântarea României, de pildă, sau curentul protocronist încercau să instaureze un curs fals al valorilor. Exista, desigur, un curs al valorilor reale, recunoscut, uneori amendat de oficialități, curs susținut de revistele literare cu tradiție, cărora publicația tinerilor clujeni li s-a raliat de la început.
Din punctul meu de vedere, cartea lui Poantă este valoroasă, nu în ultimul rând, pentru că ea nu clasifică grațios, dar convenabil, prin metoda lui Linné, numeroase familii de poeți echinoxiști, ci ne descoperă individualitățile artistice ferm conturate. Poantă nu vrea să ne încânte cu ierbare tematice, unde seva realului s-a uscat sub presiunea convenționalului, a limbajului critic lemnos, previzibil, ci vrea întotdeauna să decripteze articulațiile, anatomia, fiziologia unei opere literare. Scris într-un stil alert și pasionant, implicat și autobiografic, volumul acesta marchează distanța de la Modalități lirice contemporane (1973), volumul de debut, unde dominantă era „botanica literară”, la aceste eseuri cu concentrări aforistice deseori, unde Poantă execută cu mână sigură de diagnostician „ecografii” ale operelor literare, contextualizate, dar dincolo de exagerări sociologizante, sau alinieri de ultim ceas la decretele corectitudinii politice. Nu vom avea numai personaje memorabile în volumul lui Petru Poantă, ca Ion Pop, Eugen Uricaru, Marian Papahagi, Ion Vartic, Dinu Flămând, Ion Mircea, Peter Motzan, Franz Hodjak, Virgil Mihaiu, Aurel Şorobetea etc., vezi capitolul „Eroii”, excelent analizate psihologic de privirea scrutătoare a criticului, ci un tablou credibil al epocii. „Echinoxul nu a produs curente sau programe literare, ci individualități. Şi totuși el este mai mult decât suma acestor individualități… Exista o matrice stilistică echinoxistă ale cărei urme sunt recunoscute, însă, doar de cei inițați în subtilitățile creației”, scria criticul. Corin Braga observa același specific al revistei Echinox, cu prilejul sărbătoririi celor 25 de ani de la înființarea publicației clujene: „ În istoria literaturii noastre, Echinoxul nu va figura ca o grupare cu o poetică bine individualizată, ci ca o școală literară. Trăsăturile care asigură continuitatea în timp a revistei ar fi mai greu definibile ca program literar, ele constituind mai degrabă un Geist, un spirit echinoxist…”. Acest element imponderabil îl captează cu finețe Petru Poantă într-un volum dens de idei.